Eram la Femei pe Mătăsari acum vreo două luni. Iulian Văcărean a avut generozitatea să-mi dea un spațiu preț de vreo două ore într-un eveniment public la care nu credeam că aș putea participa vreodată altfel decât ca vizitator fidel, în care să-mi adun prietenii din media și să povestim, la un pahar cu apă rece, despre mirajul celebrității. Am ajuns mai devreme cu jumătate de oră, destul cât să asist la atelierul programat înaintea noastră. Brusc, m-am simțit vizată direct. De ani de zile mi se spune că sunt o femeie puternică. Really? Grupul din Grădina Mătăsari discuta despre ce înseamnă o femeie puternică și cum statutul ăsta ne transformă pe noi, femeile care purtăm această etichetă, în niște creaturi autosuficiente care, sub pălăria dreptului la independență prost înțeles, ne emasculăm partenerii fără drept de apel. Despre cum, sub pretextul pe care ni-l oferă acest statut, ne pierdem definitiv feminitatea și orice eleganță sau duioșie care vin la pachet cu structura combinației de cromozomi XX. Mă și vedeam această văduvă neagră, cu sângele șiroind în colțul gurii după ce-i mâncasem capul partenerului meu sleit de efortul de a organiza o cină romantică, din aia cu petale de trandafiri și muzică siropoasă într-un semiîntuneric de înfipt furculița în ochi. Și am simțit atunci nevoia să le cer scuze că nu le cer scuze că aș putea fi o femeie puternică.
De câteva săptămâni încoace, sunt subiect pentru fetele înscrise la cursul de redactori al Școlii MediaFEM. Simona Calancea s-a gândit că e un exercițiu bun pentru ele să facă un interviu și, pentru că eram la îndemână și cooperantă în spirit didactic, m-am trezit intervievata de serviciu. Fetele s-au prezentat ca la carte: și-au făcut documentarea atent, au pregătit întrebări care m-au surprins și pe mine și s-au strecurat în agenda mea cu o încăpățânare care-mi dă speranțe. Un lucru mi-a atras însă atenția. L-am observat cam pe la a patra fată care mă întreba, invariabil, cât de greu îmi e să fac lucruri în timp ce am de crescut un copil.
– Simți că societatea te sprijină, ca mamă singură?
– Cum reușești să împaci cariera cu statutul de mamă singură?
– Cât e de greu, ca mamă singură, să…
Orice ar urma după întrebarea asta, răspunsul nu poate fi decât previzibil. Într-o societate în care mamele singure sunt definite ca grup cu nevoi speciale și tratate ca femei dezavantajate, răspunsul stereotip nu poate să înceapă decât cu „E foarte greu”. Ba nu, mie nu mi-e greu deloc. Sau, cel puțin, nu mi-e mai greu decât mi-ar fi să muncesc, să călătoresc sau să pregătesc cina. Dacă sunt frustrată că nu petrec destul timp cu copilul meu? Sigur că sunt! Dar așa aș fi fost și dacă am fi avut o familie tradițională. Așa cum frustrată sunt ori de câte ori simt că nu-mi ajunge timpul pentru orice mi-aș propune să fac, fie că are legătură cu familia, cu prietenii, cu munca sau cu spațiul meu personal. Dar asta nu înseamnă că nu mă străduiesc să fac totul cât pot mai bine. Sigur că am nevoie de sprijinul statului și societății, dar nu avem cu toții? Pentru că suntem cetățeni muncitori și degrabă plătitori de taxe, nu pentru că suntem mame sau tați sau pensionari sau studenți sau orice mai găsesc unii potrivit să califice drept grup vulnerabil. Vulnerabilitatea vine din noi, atunci când ne complacem în statutul de asistat social.
PS: V-am povestit despre chestionarul pe care mi l-au trimis? Are peste o sută de întrebări și mi-a luat câteva ore bune să le parcurg pe toate, dar a fost unul dintre cele mai eficiente exerciții de autocunoaștere în fața căruia m-au pus tot fetele de la cursul de redactori. Nu există răspunsuri corecte sau răspunsuri greșite, nu e o competiție, nu vă pune în niciun clasament și nici nu vă dezvăluie secrete nebănuite despre viață. Dar dacă aveți o seară cu liniște, ceai rece și predispoziție pentru sinceritate și dacă treceți peste tentația de a răspunde stereotip sau politically correct, vă garantez mari surprize în ceea ce vă privește 🙂