Primul zbor

      Niciun comentariu la Primul zbor

avionDe mică am avut o fascinație pentru fratele meu mai mare. Era modelul meu în viață și tot ce făceam era ca să-l impresionez pe el. Eram decisă să-i calc pe urme cu orice preț. Așa se face că, la frumoasa vârstă de 6 ani, dacă mă întreba cineva ce-o să mă fac eu când o să fiu mare, răspunsul venea prompt: Vreau să fiu stewardesă!

Inutil să precizez că în micul nostru orășel de provincie, la începutul anilor 80 nu auzise nimeni vreodată de asemenea ocupație. Explicația, învățată pe de rost tot de la fratele cel mare, se asocia cu aroganța de rigoare: “însoțitoare de bord pe avion”. Hellooo… Evident că habar n-aveam ce e ăla bord, plus că nici nu văzusem în viața mea de aproape un avion. Dar fratele cel mare era aviator, deci nu aveam altă opțiune.

Au trecut 23 de ani până să pun mâna pe primul bilet de avion pe care stătea scris numele meu. O deplasare de serviciu în America (nu, nu m-am făcut stewardesă). Firește, cu vreo săptămână înainte de decolare am avut vreme să nimeresc la televizor toate documentarele cu dezastre aeriene posibile. Și nici ultimul episod din Lost, văzut chiar în seara plecării, nu mi-a făcut prea bine.

Am urcat la bord cu o strângere de inimă și un nod în gât. Spațiile imense dintre scaune erau așa doar în filme. Mă strângeau centurile de siguranță și nu-mi puteam lua ochii de pe geam, convinsă că dacă se va întâmpla ceva, de-acolo îmi va veni speranța. Nu știu când au trecut cele două ore și ceva până la Frankfurt. Pe scaunul de lângă mine, un domn binevoitor îmi vorbea frumos despre starea presei, despre iubire, despre români. Percepeam vocea fără să înțeleg vorbele. Știu doar că  la aterizare, omul mi-a strâns mâna cald, mi-a urat călătorie plăcută în continuare și s-a prezentat: Dan Puric.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *