Dau casă, păstrez amintiri

      Niciun comentariu la Dau casă, păstrez amintiri

white fence houseȘtiu, știu, mi-au spus-o deja toți prietenii mei care au avut vreodată în viață legătură cu domeniul imobiliar (fie și măcar în calitate de clienți). Nu mai puteți adăuga nimic în plus care să mă convingă. Am înțeles: e un moment prost, pe vremea asta doar sinucigașii și-ar vinde casa, nu fac nicio afacere, pierd mai mult decât câștig etc. Au încercat și pe latura emoțională. Că e casa unde mi s-a născut copilul, că e primul loc cu adevărat al meu… tot ce vă puteți imagina. Dar sunt hotărâtă! Păi dacă m-aș fi legat eu de toate locurile care au însemnat vreodată ceva pentru mine, aș fi avut azi ditamai imperiul imobiliar.

Aș avea un apartament de două camere în zona Lamotești, Berceni, unde m-am mutat, împreună cu cea mai bună prietenă a mea din liceu, când am intrat la facultate. Fratele ei mai mare, care locuia deja acolo de vreo doi ani, nu ne-a spus nimic despre cum e să nu-ți dea mama bani de sandviș în fiecare zi și ne-a lăsat să ne facem praf în două zile puținul pe care îl primisem de-acasă să ne-ajungă o lună. Norocul nostru că apucasem să ne facem abonamente RATB. În mărinimia lui, omul ne-a împrumutat el de-o pâine și niște cartofi, cât s-o scoatem la cap în luna aia. I-am plătit cu vârf și-ndesat, în ore de șmotru. Cel mai atente eram cu ibricul pe care și-l cumpărase în vară, economisind o lună banii de pâine. A fost primul loc unde am învățat lecția cumpătării și a prieteniei.

Aș mai avea două camere și în Drumul Taberei, la Tricodava, unde stăteam la o bătrână care nu se putea deplasa singură. Nu plăteam chirie, dar o ajutam să ajungă la baie sau să-și aprindă și să stingă televizorul pe vremea când nu existau telecomenzi în toate casele. De fapt, locuiam în sala de lectură a Facultății de Litere, unde ajungeam în fiecare dimineață odată cu bibliotecarele. Mă știau și-mi rezervau întotdeauna locul meu preferat (64 – parcă, banca aia din fundul sălii, izolată de toate celelalte). Doar la prânz, dădeam o fugă cu troleul 69 până la bătrâna mea gazdă, s-o ajut să-și ia prânzul. A fost primul loc unde am învățat lecția umilinței. Și să răspund la numele Cornelia (probabil cel mai complicat nume pe care-l știa).

Aș mai fi avut și apartamentul de patru camere al mătușii mele din Rahova. Sau măcar camera pe care am împărțit-o, în mai multe etape de tranziție imobiliară, cu vară-mea. Când i-a zis maică-sa că o să mă mut la ei, primele cuvinte au fost: Să ți-o iei cu tine-n pat! Cu timpul, am devenit cele mai bune prietene. Ne amintim și acum cu drag cum împărțeam 5.000 de lei (50 de bani în zilele noastre) o săptămână, cum învățam nopțile-n sesiune pentru Litere și cum plecam noaptea-n pijamale să luăm de la magazinul din colț o pâine și-o ciocolată Laura cu lapte și alune, cea mai rafinată delicatesă din viața noastră. Doar prăjiturile de la cofetăria Alice o mai rivalizează, cu greu. Vară-mea a fost și prima care m-a aruncat pe piața muncii la negru, în mafia meditațiilor. Aveam 11 copii pe care-i pregăteam la câte 2-3 materii și băteam Bucureștiul de la unii la alții ca un cal breaz. Drumurile astea mi-au fost de folos mai târziu, când mi-am luat mașină: știu orice stradă, fără GPS. A fost primul loc unde am îndrăznit să visez că voi avea cândva casa mea.

Aș mai avea apoi două camere în Prelungirea Ghencea. Tot cu prietena mea din liceu într-o cameră. Și cu alte două fete, care împărțeau cealaltă cameră cu… toți prietenii lor din facultate. Nu era noapte fără petreceri, iar de câteva ori ne-a bătut și poliția la ușă. Aici cred că am învățat cele mai multe lecții :)))

Ar mai fi mansarda de pe Strada Toamnei, pe jumătate depozit plin de lucrurile proprietăresei care se mutase cu logodnicul ei înstărit. Și casuța din Crângași, unde stăteam clandestin la o altă prietenă. Dimineața plecam cu noaptea-n cap, înainte să vină proprietarul care avea biroul într-o cameră, și mă întorceam după căderea serii, când eram sigure că omul își terminase treaba. (Am mai avut o aventură din asta și cu un apartament de două camere din Tineretului, cabinet de avocatură unde prietena mea din liceu își făcea practica.) Iarna îngheța încuietoarea de la intrare și ne chinuiam să sărim gardul metalic, înalt cât noi două la un loc și alunecos sticlă, ca să nu dormim în fața porții. Acolo am desăvârșit lecția prieteniei.

Aroganța maximă a fost un apartament de trei camere la Romancierilor. Lucram la o casă de schimb valutar și plăteam chirie 100 de dolari pe lună. Proprietarii se mutaseră cu cei doi copii la socri, două etaje mai sus, iar eu stăteam singură în ditamai căsoiul. Mă învățasem cu internet cafe-urile și chiar am agățat un tip pe mIRC. Hahaha, am descoperit apoi că era vecinul meu de vis a vis, cu care am rezistat preț de-o cafea. După aia am plecat în Franța…

Am mai trecut prin casa cu limacși – demisolul unei vile de pe lângă Parcul Carol. În fiecare noapte, subsolul se inunda inexplicabil, iar apa ajungea până la glezne în bucătărie. Când se retrăgea, rămâneau în urmă melcii ăia mari, fără cochilie, despre care nimeni n-a știut să ne spună de unde veneau și unde se duceau atunci când se duceau. Am rezistat acolo numai două luni cu Micuțu – amicul meu de doi metri și o sută de kile de care mi se face dor invariabil când trec prin fața casei cu limacși. Firesc, azi e în drumul meu spre birou.

Nici nu-mi mai amintesc toate casele prietenilor pe care le-am ocupat temporar rând pe rând: garsoniera Ancăi din Vatra Luminoasă, cea a lui Florin din Tineretului, bunica lui Ștefan (nu mai știu unde locuia…), garsoniera Dianei de la Muncii, Doina – două camere la Baba Novac și sigur am mai uitat vreo câteva.

Am fost o studentă fără cine știe ce confort financiar, dar care s-a străduit să ia ce era mai bun din tot ce i se întâmpla. Sigur, ca un copil venit din provincie, unde trăisem toată viața fără griji în casa părintească, țelul suprem a fost pentru mine să am casa mea. Un loc de unde să nu mă dea afară proprietarul pentru că s-a hotărât să vândă sau de unde am plecat singură când m-a strâns nevoia. Iar când s-a ivit oportunitatea, am făcut credit fără să stau pe gânduri. Acum prețuiesc mai mult liniștea de dinainte ca băncile să-mi afle numărul de telefon 🙂

Mă fascinează să regăsesc azi la cei mai tineri decât mine dorința de-a avea o casă a lor, aproape cu orice preț. Nu știu dacă ține de structura asta, a noastră, a oamenilor crescuți în provincie, care știau exact de unde-și trag rădăcinile și care caută aproape cu încrâncenare un sol nou unde să-și răsădească viața. Știu doar că nu regret niciunul dintre locurile pe care le-am numit la un moment dat, fie și conjunctural, acasă. Și mai știu că singurul lucru cu adevărat important este că atunci când deschid ușa, David să-mi sară în brațe și să-mi spună: Mama, ce bine-mi pare că ești aici! Indiferent ce înseamnă “aici”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *