Cu ce m-am întors de la Berlin

AOLPentru mine, revoluţia din decembrie 1989 a venit la fix. Eram la vârsta la care orice preadolescent care se respectă îşi formează o brumă de cultură muzicală. Natural, cel mai important dintre beneficiile imediate pentru mine (call me superficial, dar pe celelalte le-am înţeles mult mai târziu) a fost accesul la canalele muzicale străine. Să nu pierdem din vedere imaginea generală: locuiam într-un oraş mic de provincie, genul acela unde nu se întâmplă niciodată nimic; părinţi fără educaţie academică, genul acela care ţine la tradiţie şi buna cuviinţă şi pentru care moda e diavolul încarnat; fraţi mai mari prea mari ca să fie prea preocupaţi de cunoştinţele generale (sau de orice alt fel) ale mucoasei… De unde să-ţi tragi seva culturii?, vorba prietenei mele Mihaela. Calculator nu văzusem în viaţa mea (şi nu eram singura), iar internet nici nu ştiam că există (nici acum nu ştiu prea multe, dar am mai învăţat câte ceva la Berlin 🙂. Îmi rămânea televizorul.

 

Înainte de MTV, VH1, Atomic sau MCM, erau cele 60 de minute de “HITURI” difuzate în fiecare zi la prânz de postul public, pe care în primii ani de după revoluţie îl urmăreau toţi românii ca pe cuvântul lui Dumnezeu (postul public, nu ora de hituri, zic). Nu contează ce făceam în momentul ăla; când se crăpa de ora 13 lăsam tot şi mă postam în faţa televizorului. Reţineam tot – nume de artişti sau de trupe, piese, versuri (aşa am învăţat limba engleză fără profesor, de-am ajuns nişte ani mai târziu să traduc câteva volume pentru nişte edituri româneşti care, convinse de uşurinţa cu care mă exprimam în scris, au omis să-mi ceară vreodată un certificat care să-mi confirme studiile lingvistice).

Muzica merge bine cu sexul, aveam să mă prind mai târziu. Firesc, dar fără să fiu conştientă, le-am explorat cam în acelaşi timp. Îmi amintesc specific anul 1992. Aveam 15 ani şi hormonii făceau petreceri pe fiecare piesă mai golaşă. Una însă în mod special mi-a rămas în minte, piesa aia pe care o ascultam cu un ochi în televizor şi unul la uşă, de teamă să nu intre mama să mă surprindă. Trupa era Army of Lovers, iar piesa Crucified.

Cu ce m-am întors de la Berlin? Well, are legătură cu Revoluţia, dar nu în felul istoric la care v-aţi aştepta.

Mai întâi, m-am întors cu cea mai groaznică durere de picioare din viaţa mea. Am avut la dispoziţie mai puţin de 12 ore ca să văd oraşul, aşa că să nu vă supăraţi pe mine dacă am ratat obiective importante. Am căutat urmele Zidului, dar le-am găsit doar în magazinele de suveniruri, frumos împachetate, bune de luat cu tine acasă. Am făcut tot ce-am putut: la picior, cu metroul, cu autobuzul, cu trenul, cu minivanul, cu tot ce-am avut la dispoziţie, am bătut oraşul.

 

??????????????????????????????????????????????????

Am ajuns înapoi acasă cu sentimentul că Berlinul şi-a ascuns toate comorile doar ca să mă facă să mă întorc la el, atunci când timpul va fi mai generos cu mine. De altfel, Berlinul lui iunie 2013 este un imens şantier (mi s-a spus că ar fi într-un amplu proces de reabilitare după ce a accesat nişte bani europeni pe care-i foloseşte – cum altfel?! – cu precizie nemţească). Traficul e impecabil, nu vezi nici urmă de praf, iar zgomotul nu te face să dai muzica tare în căşti. În ciuda macaralelor care obturează vederea chiar şi din cel mai înalt punct al Reichstag-ului, impresionanta clădire a Parlamentului german, locul unde a fost găzduită recepţia organizată de gazdele noastre, austriecii de la Competence Call Center care au împlinit 15 ani în stil James Bond (dar despre asta am să vă povestesc cu altă ocazie), totul funcţionează normal.  Nu ştiu dacă are legătură cu aleşii lor, care la miezul nopţii, când noi ne retrăgeam obosiţi de la petrecere, încă mai dezbăteau intens în plen cine ştie ce lege.

M-a impresionat amestecul de forme şi m-au compleşit poveştile ascunse în fiecare linie. Nu trebuie să fii specialist ca să poţi să înţelegi: Berlinul îşi spune singur istoria.

??????????DSCN2735DSCN2727??????????DSCN2675

M-a uimit în egală măsură amestecul de oameni, de la domnii rigizi în costume impecabile, până la artiştii peste care dai peste tot.

??????????????????????????????DSCN2770DSCN8994DSCN2790

Stop!!!

Priviţi cu atenţie ultima fotografie. Ea e Oana (also known as Little Miss Sunshine). Şi lângă ea? Vă amintiţi povestea revoluţiei mele muzicalo-sexuale? Exploziile hormonale made by Army of Lovers?! Ei bine, în 1992, în orăşelul meu de provincie nici n-aş fi visat vreodată să stau atât de aproape de Alexander Bard (ex-Army of Lovers). Şi n-aş fi crezut în ruptul capului că roşcovanul acela cu sexualitate ambiguă vorbeşte despre Descartes şi Hegel cu aceeaşi uşurinţă cu care în ’92 cânta

I’m crucified
Crucified like my savior
Saintlike behavior
A lifetime I prayed.

The Times Magazine a scris despre Alexander Bard că este “omul care a văzut viitorul. Bard este fie geniu, fie nebun.” Rămas ceea ce mie îmi place să numesc “un personaj”, omul a schiţat şi a redefinit, în cel mai neaşteptat şi inovativ mod cu putinţă, paradigma… internetului. I-a spus NETOCRAŢIE şi i-a dedicat un volum de peste 700 de pagini. Pe care l-a rezumat colorat şi carismatic în două ore, la evenimentul CCC. Şi pe care ni l-a oferit apoi tuturor, cu autograf.

Alexander Bard

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *