Writing Tuesday: Inelu’ lu’ logodnica ta, că a mea nu-l mai merită

Îmi place să procrastinez. Ce zic eu “îmi place”, am devenit maestra procrastinării. O numesc prețios “documentare” și o las să-mi ia mințile ore în șir.

Uite, cel mai important lucru pe care l-am făcut în dimineața asta a fost să aflu cum arată vocabularul meu în funcție de postările pe Facebook. Arată așa, în caz că vă întrebați:

E drept că n-a arătat așa din prima, inițial ziceau că aș fi 53% rusoiacă și că sunt nesimțită, dar pentru că nu mi-a convenit rezultatul, mi-au dat o șansă să-l refac. Și a meritat, nu ziceți? Iată-mă regină.

– Ești regina documentării! mi-a zis un client cu vreo câțiva ani în urmă.

M-am cam bășicat în prima instanță. Cum adică, atâta vede el în mine? Un documentarist? Știe el că, în presă, documentariștii sunt un entry level nițel mai avansat? În presa din România, vreau să zic. Asta în cazul fericit în care mai există poziția asta prin vreo redacție decimată de criza economică sau de vreun manager gata să eficientizeze echipa.

Dar cu cât mă gândeam mai mult cu atât începea să semene mai mult cu un compliment. Iar încântarea a atins cote maxime când mi-am amintit de Dana de la CNN, o femeie la vreo 50 și ceva de ani care căra după ea niște cărucioare uriașe pline cu fel de fel de dosare, de m-a dus cu gândul la doamna cu butucul din Twin Peaks. Dana era însă cel mai tare senior documentarist pe care l-am cunoscut în viața mea, iar dosarele ei conțineau posibile scenarii pentru evenimente care nici măcar nu se petrecuseră încă. De la moartea președintelui american Bill Clinton la descoperirea tratamentului pentru cancer, nimic nu putea s-o ia prin surprindere pe Dana și să împiedice CNN-ul să intre primul în Breaking News.

Dintre toate etapele scriiturii, documentarea îmi ia probabil cel mai mult timp. Nu doar pentru că mă ajută să stăpânesc și să verific informația, ci pentru că îmi generează întotdeauna idei noi. Dar îmi și consumă o grămadă de timp. Mă trezesc din link în link unde nici cu gândul n-am gândit. De exemplu, pe blogul lui Sorin, unde am dat de articolul ăsta cu anunțuri. Nici nu-ți trece prin cap ce vinde omul de prin casă:

  • Pătuț pentru copii în formă de mașină (sincer, îl prefer pe fii-miu în formă de om);
  • Rochii de ocazie pentru fetițe la comandă (pentru cine n-are încredere în mama natură, viitorul în genetică se trăiește azi);
  • Fustiță și aripi și diademă cu puf de îngeraș pentru fetițe roz și alb (pentru că fetițele de altă culoare n-au voie puf de îngeraș);
  • Vând colac de gât pentru bebe cu zornăitoare (ăsta m-a distrat cel mai tare, cu tot cu comentariile lui Sorin, le găsiți pe toate în articolul lui).

Mai întâi am râs. Tare. Apoi m-am întristat și mai tare. Pentru că arta de a vinde stă în respectul pentru cuvinte și în îndemânarea cu care știi să le folosești. Cu vorbele potrivite, poți să vinzi orice. Chiar și un inel de logodnă folosit.

Cu ceva vreme în urmă, o bijuterie de anunț care vindea o bijuterie second hand făcea valuri pe rețelele de socializare. Cu titlul “Inelu’ lu’ logodnica ta, că a mea nu îl mai merită”, anunțul suna așa:

„De vânzare inel din aur alb, cu următoarele specificații originale: 9ct White Gold 1/4 Carat Emerald Cut Diamond Solitaire Ring. Este cumpărat din UK, are diametrul interior k în UK, adică 15,9 mm.

Nu are o istorie, așa că întrunește cele trei condiții cerute de viitoarele mirese:
– e nou, căci e nou;
– e vechi, căci a fost cumpărat deja de altcineva, dar nici nu e vechi, căci e nou;
– e împrumutat, căci a fost cumpărat de altcineva, pentru altcineva, decât de tine pentru logodnica ta.”

Anunțul are tot ce-i trebuie: un titlu care atrage atenția (există mecanisme pentru construcția unor titluri bune, am să revin cu subiectul ăsta), umor pentru viralizare (există un clasament al emoțiilor care generează viralizare în online, și cu ăsta o să revin, uite cum lungesc lista de promisiuni) și specificații tehnice pentru doritori (cu astea nu revin, că nu mă pricep). Ge-ni-al!

După care mi-a venit în minte o discuție cu o prietenă care-mi povestea că, după 10-15 ani de experiență în domeniu, refuză să mai lucreze în vânzări pentru că o deranjează că oamenii o numesc vânzătoare. Cam cum m-am supărat eu că-mi zic documentaristă, right? Niciuna dintre noi nu a înțeles din prima valoarea muncii pe care o făceam cu atâta pricepere.

Și fiindcă tocmai mi-am dat seama că e marți și n-aș vrea să mai adaug o promisiune pe lista și așa prea lungă, mă folosesc de această ocazie să lansez și provocarea promisă de fiecare marți: cum ați scrie voi un anunț de vânzare? Hai că sunt generoasă și vă ajut puțin, măcar cu obiectul: să zicem că vă vindeți mașina ca să vă luați una nouă 🙂

Sharing is caring 🙂

2 comments on “Writing Tuesday: Inelu’ lu’ logodnica ta, că a mea nu-l mai merită

  1. Miha Costache

    Dragă Liv, eu maşină nu am de vândut, da’ cam de două ori pe an aduc pălincă de la Maramureş. Ajut şi eu un unchi să suplimenteze pensia amărâtă. Şi de obicei anunţurile mele sună cam aşa:

    „Te-a părăsit iubitul/iubita şi eşti într-o depresie gravă? Te-au părăsit şi iubitul/iubita şi amantul/amanta şi eşti la un pas de sinucidere? Îneacă gândurile sinucigaşe şi alungă depresia cu 1 litru de pălincă de prune, de cea mai bună calitate, alcool 52%. Mult mai ieftină decât o înmormântare sau vizitele repetate la psiholog/psihiatru. Vrei să ştii cum, întreabă-mă acum!”

    Sau:

    „Mnah bun, direct de la patria-i mumă, din Maramureş, am de vândut pălincă genială, de pere 100%, te face deştept şi bun, amuzant şi modest, după numai 3 păhăruţe. Grade de la 50 în sus, nu ştiu exact. Mai am doar 6 litri, deci acum e momentul să vă înghesuiţi!”

    Sau:

    „Sărbătorile vin, sărbătorile vin… Dar eu zic că mai bine sărbătorile pălincă! De Maramureş! Avem de prune, curată ca lacrima de virgină şi aromată… tot ca de virgină. Tarife pentru asemenea ofrandă de virginitate, în privat.”

    And guess what? It works. Nu am rămas niciodată cu ea în stoc. 🙂

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *