Writing Tips: Cel mai important când scrii e să rescrii

Se dă următoarea situație: după aproape 20 de ani de muncă, o angajată a unei mari corporații simte că organizația se restructurează și că poziția ei este pe cale să se schimbe, însă nimeni nu-i spune clar despre ce e vorba. După nopți nedormite asezonate cu atacuri de panică, decide să-i ceară explicații șefei ei, care o invită la masă doar ca să o anunțe că urmează să fie concediată.

Firește că poți să descrii scena în toate felurile posibile. Firește că fiecare dintre noi are stilul propriu. Firește că și cititorii trec experiența prin filtre subiective. Cum să mulțumești pe toată lumea? Ei bine, nu prea ai cum iar să-ți propui una ca asta ar fi o misiune sinucigașă.

“Scriu pentru mine”, mi se spune frecvent la atelierele de Storytelling.

Îndrăznesc să te contrazic. Simpla acțiune de a pune un text pe hârtie e un act care presupune că bucata aia va fi citită la un moment dat de altcineva. Chiar dacă acel altcineva ești tot tu, într-un alt moment al existenței tale, cu filtre și perspective noi de evaluare. Pentru că da, mâine ai să-ți vezi propriul text cu alți ochi și ai să-i găsești tu însuți alte semnificații. Așa că nu poți să-ți ignori publicul. Scrisul poate că este o activitate solitară, dar în niciun caz nu este o activitate egoistă.

Părerea oamenilor obișnuiți contează, pentru că, în cele din urmă, tot ei sunt cei care vor citi cartea. Dacă scriitorii ignoră lumea, și lumea îi va ignora pe ei. E important să-ți asiguri câteva puncte fixe, câțiva oameni care să-și exprime părerea sinceră. Chiar dacă asta te-ar putea irita. Ca scriitor, am învățat pe pielea mea o lecție: indiferent ce și cum ai scrie, tot o să ți se spună că ceva n-a fost bine.” (Haruki Murakami)

Acuma, între noi fie vorba, în afară de corectitudinea gramaticală e greu să evaluezi ce e bine și ce e rău în conținutul unui text, fie el bazat pe fapte reale sau rodul integral al imaginației autorului. Sunt multe zone de gri când te așezi în fața tastaturii. Așa că haideți să revenim la situația propusă inițial. Corporatista noastră abia așteaptă să afle ce-i rezervă viitorul. Iată o primă variantă:

VARIANTA 1:

“Așadar, pentru că presiunea devenise insuportabilă am cerut o întâlnire în care să mi se spună clar care va fi viitorul meu în companie, dacă va fi.

Și mi s-a acordat. Am mers la cină cu șefa mea. A fost o discuție foarte umană în care mi-a spus că sunt minunată, am un suflet mare, sunt creativă, pun pasiune în ceea ce fac, îmi pasă mult de oameni, dar acest profil al meu nu se potrivește cu contextual actual din companie. Practic, ca într-o relație din acelea în care el îți spune că tu ești minunată, el este nenorocitul… Cumva eu sunt o privighetoare, iar compania mă voia pitbull. Ceea ce nici dacă aș vrea n-aș putea să fiu vreodată.

Și asta a fost! Boom! Mi-a căzut cerul în cap. După 19 ani de muncă, mi se spune că sunt dată afară pe motiv de “nepotrivire de caracter”. Mi se spune și că poate este cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla, pentru că îmi deschide noi oportunități, care poate mă vor duce către ceea ce mă va face cu adevărat fericită. Așa o fi… cine știe. Mă simțeam ca în filmul „Up in the air”… doar că nu era George Clooney cel care mă concedia.”

Scurt, clar și la obiect. Dar treaba mea de cititor subiectiv e să cârcotesc, nu-i așa? Uite, de exemplu faptul că autorul a ales să califice discuția drept “umană” mă pune nițel pe gânduri. Încă nu mă prind dacă e frustrat sau pur și simplu condescendent. Sau poate resemnat? Ceva de genul: o urăsc pe șefa mea, dar sunt mai bună decât ea, îi fac favoarea să o consider umană, deși o să vedeți voi până la final, e un pitbull.

Structura e logică: introducere-cuprins-încheiere. Orice profesor de limba și literatura română i-ar da nota 10 la compunere. Lucru sigur, cel puțin jumătate dintre cei care citesc apreciază stilul ăsta evident, direct. Dar unde e suspansul? Unde e așteptarea? Unde e sinceritatea personajului meu? El ce crede, ce simte pe bune? Acel Așa o fi, cine știe nu mă ajută prea mult să-mi fac o părere. Iar eu am multe păreri. Asta e treaba mea, să am păreri.

Scrie textul, dă-l la citit unor prieteni și o să ai tot atâtea păreri câte perechi de ochi au trecut peste cuvintele tale alese cu grijă.

Când nu sunt de acord cu observațiile care mi se fac, rescriu textul, însă nu pe baza lor, ci altfel. Dacă mă așez să corectez un fragment, oricare ar fi direcția, îmi dau seama la o nouă lectură, că l-am îmbunătățit.” (Haruki Murakami)

Așa că poate apărea oricând:

VARIANTA 2:

“- Honey, it’s not you, it’s me…

Și asta a fost! Boom! Mi-a căzut cerul în cap.

Se uită fix în ochii mei peste frunzele de salată verde răzlețite în furculița pe care o ține între degetele lungi cu manichiura fină și, cu cea mai senină față din lume, mă anunță că ne despărțim. Primul lucru care îmi trece prin cap e cum o să poată să deschidă gura ca să le înghită pe toate în același timp. Nepotrivire de caracter.

– Ești bună, ești grozavă, ești minunată!

Eu nu mă descurc prea bine nici cu baghetele astea cu brânză, mi se par prea uscate și am impresia că o să se deșire de la farfurie până la gură și o să se împrăștie toate firimiturile peste pantalonii mei de piele și sacoul pe care le luasem special ca să se vadă limpede că sunt o profesionistă, ce dracu! Mă rog, poate câteva o să ajungă și pe tricoul pe care scrie „It’s OK to show your feelings”.

– Dar ești o privighetoare…

E miercuri seară și suntem în Pipera, la Doncafe. Privighetoare? WTF?! Chiar a zis privighetoare?!

Aud ca un ecou cuvintele: oportunități noi, să fac ce-mi doresc, să fiu fericită… Poate că e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla. Mă simt ca în filmul „Up in the air”, doar că în fața mea nu e George Clooney.”

Sex and the City, păzea că vin! Bine, am schimbat tonul, am schimbat publicul. Am băgat niște umor (da, e pe locul întâi ca potențial de viralizare în topul emoțiilor), dar din ăla de calitate, sarcastic, nu resemnat. Am îmbrăcat personajul în forță: pantaloni de piele și tricou cu Its OK to show your feelings: vezi contrastul? I-am dat viață interioară, își permite să ignore ce spune scorpia din fața ei, că doar nu-i stă viața în jobul ăla. Și uite, e atât de open-minded încât poate să amestece engleza cu româna. Și să zică WTF! E drept, doar în mintea ei, dar eu, cititorul am acces acolo, deci o cunosc.

Bineînțeles că varianta asta o să mulțumească doar o parte dintre cititori și o să-i lase nefericiți pe amatorii de SF. Sau de romance. Sau de thrillers. Dar pentru ei există oricând varianta 3 și 4 și 5… Trebuie doar să știi două lucruri clare:

  • Ce vrei să spui? Cu ce vrei să rămână omul în minte după ce a terminat de citit?
  • Cui te adresezi? Nu trebuie să aibă față, vârstă, sex, nume și prenume, dar e important să ai idee cine te citește și ce așteptări are de la tine, altfel e ca și când te-ai pupa singur, în oglindă.

În rest, vorba lui Murakami:

Orice text poate fi îmbunătățit. Oricât ar considera autorul că i-a ieșit perfect, întotdeauna este loc de mai bine.” (Haruki Murakami)

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *