Vin și tapas, limbajul comun al scriitorilor în Barcelona

La Barcelona plouă. E bine. Ieri a nins puțin, iar vântul n-a fost deloc prietenos. Azi plouă fără încetare, dar nu pot să mă supăr pe orașul ăsta cu care m-am împrietenit cel mai repede în călătoriile mele. Până și ploaia e prietenoasă. Nu te îngheață, dar te face să reconfigurezi traseul și să alegi locuri din care s-o privești mai bine pe fereastră.

Pe urmele lui George Orwell, m-am oprit preț de un vin și-o porție de cartofi la Moka, la doi pași de Hotel Continental (doi pași adevărați, cele două stabilimente sunt practic perete în perete), locul unde îl aștepta prima soție, Eileen, cu cina frugală de cartofi la cuptor. Tot cu cartofi, cu sos picant și usturoi, mă îmbie și pe mine Marc („With a c at the end”, cum ține neapărat să precizeze) Copetti, puștiul care are grijă să-mi fie bine astea două-trei ore de scris în vitrină la Moka. Îi scriu numele complet, pentru că ne-am împrietenit pe Facebook și vrea neapărat să vadă articolul. Sigur că n-o să înțeleagă nimic, dar, naiba știe, poate mâine-poimâine se-apucă de învățat românește și să vadă omul că l-am făcut celebru 🙂

E a treia mea zi în oraș și picioarele m-au purtat deja pe urmele lăsate de tatăl lui Big Brother în ritm lejer de 20.000 de pași pe zi. Aștept puțin să mai treacă ploaia și privesc pe geam, ca și când aș sta să apară. Mi-l imaginez coborând de pe acoperișul cinematografului (devenit azi Teatrul Liceu), unde-și petrecuse toată ziua citind cărțile din colecția Penguin în timp ce făcea de gardă. Se oprește în piața Boqueria, de unde alege o bucată de brânză de capră – războiul nu lăsa loc de multe delicatese – și pornește spre casă, dar face un ultim popas aici, la Moka, pentru o cafea de ridicat nivelul de energie. Orwell…

Aici m-am oprit și eu, cât să mi se usuce nițel hainele până la 6 seara, când se deschid locantele-n oraș. Azi, e un restaurant cu vin cinstit și chelneri simpatici, numai bun de stat cu laptopul în vitrină și de trecut în revistă destinațiile de până acum. În minte îmi vine inevitabil Parisul, poate și pentru că cei mai mulți reprezentanți ai Generației Pierdute n-au ratat Războiul Civil din Spania.

Hemingway însuși a lăsat urme prin oraș, dacă e să mă iau după toate bodegile care se laudă azi că le-a trecut pragul. Doar să se potolească nițel ploaia și mă duc să le verific: Boadas, Marsella, London – sunt trei opriri obligatorii pe harta scriitorilor care și-au făcut vreodată drum în Barcelona. Ce trebuie să știți, dacă ajungeți aici, e că în afară de Boadas, care e deschis toată ziua, celelalte două funcționează doar seara, când muzele încep să se trezească și simțurile să adoarmă.

Al doilea pahar de vin mă trimite iarăși cu gândul la Hemingway. E peste tot, peste tot. Și mi-am adus aminte de ce mi-a scris Irina după prima călătorie din Ocolul lumii. Mi-a dat voie să împărtășesc textul cu voi, așa că, până deschide la Marsella, vă las să-l gustați așa cum am făcut-o eu, în rândurile care urmează:

Mi-a plăcut mult ideea voiajului pe urmele lui Hemingway. Fain tare proiectul. Fain și Parisul, mi-a stârnit și mie nostalgii din tinerețe, când apucam să-mi bag și eu nasul prin praf de cărți pe la Shakespeare and company. Acum am alte preocupări, totuși să știi că despre Hemingway ar trebui să-ți povestesc ceva…

Hemingway locuiește pe strada mea, la vreo cinci case mai jos. A lui are acoperișul albastru și pereții lăsați cu tencuiala gri, cam neterminată, la vedere. Pe prispă l-am văzut rar, stând pe unul dintre cele două scaune care-i păzesc intrarea, cu barba albă, fumând o pipă invizibilă, privind în zare, în largul mării albastre, fără să spună nimic. Curtea e împânzită de trandafiri frumoși și iarba e îngrijită, deși nu l-am văzut pe vecinul meu în alt loc decât pe scaunul de pe prispa casei, privind valurile albe.

De șase ani locuiam la adresa de acum și povesteam tuturor că în casa cu acoperiș albastru stă Hemingway însuși, în vecinătatea unei case părăsite, lăsata în urmă de o familie de circari. Hemingway apărea, tăcut, în curtea casei de pe strada mea, uneori. Până astă iarnă.
Într-o zi l-am văzut că dădea zăpada la o parte, la poartă. Bătrân, cu barba albă, ne-a acceptat cu greu ajutorul. Pe lângă noi, au năvălit în curtea lui vreo cinci copii gălăgioși, care l-au făcut să râdă.

În primăvară, doi muncitori îi terminau tencuiala casei. Prin iunie, i-a strigat pe copiii de pe stradă să vină la cireșe. Am intrat în curte cu ei, iar bebelușul Paul, care avea cam două luni pe-atunci, a început să plângă. Bucuros, pe sub barba albă, a râs din nou și a zis:

„Cine ar fi crezut ca se vor mai auzi scâncete de copil din curtea mea?”.

Și când vizavi de casa cu acoperiș albastru s-a mutat un vecin pasionat de grădinărit, amabil și vorbăreț, a dispărut complet și marea din zare, orizontul în care își fixa privirea al nostru Hemingway. Iar Hemingway a devenit domnul Ceaușu, ilfovean cu barba albă și cu doi copii la casa lor, care nu-l vizitează niciodată, vecinul nostru ca un bunic, pe care copilul meu și prietenii lui îl salută cu mare veselie.

Și mă aștept ca mâine-poimâine să aflu că nici casa părăsită, lăsată în urmă de circari, nu-și confirmă istoria 🙂

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *