Uitarea care ucide

      Niciun comentariu despre Uitarea care ucide

In the car seat“Warschauer este cercetător Fulbright, specialist în utilizarea calculatoarelor pentru alfabetizarea copiilor. În vara lui 2003, se întorcea la birou de la masa de prânz când a văzut o mulțime de oameni înconjurând o mașină din parcare. Poliția spărsese geamul mașinii cu o rangă. Abia când s-a apropiat și-a dat seama că era chiar mașina lui. Acesta a fost pentru el primul indiciu că în dimineața aceea uitase să-și lase la creșă fiul în vârstă de 10 luni. Pe Mikey…”

Eram însărcinată cu David, așteptam să nasc și aveam foarte mult timp liber. Mă plimbam mult, dar mai ales citeam mult. Lucruri pentru care până atunci nu găsisem niciodată timp. Descoperisem de puțină vreme un blog pe gustul meu și îmi făcusem un obicei din a-l vizita zilnic. Acolo am descoperit o trimitere la cele mai premiate articole de revistă americană ale anului. Pasiunea mea pentru jurnalismul narativ avea în sfârșit hrană din belșug. Am luat pe rând articolele premiate, dar și pe cele nominalizate. Așa am ajuns la cel care mi-a desenat în minte imagini despre care sunt sigură că nu mă vor părăsi niciodată în viața asta.

“Acuzatul era un bărbat enorm, de peste 130 de kilograme, dar forța gravitațională a durerii și rușinii care-l copleșeau îl făcea să pară și mai mare. Adus de spate în fotoliul de lemn în care abia încăpea, suspina într-un șervețel după altul, legănând nervos dintr-un picior pe sub masă. Printre cei care asistau în primele rânduri era și soția sa, încremenită, rotindu-și absentă verigheta pe deget. În sală era o liniște mormântală. Martorii povesteau încet despre întâmplări atât de cumplite încât mulți se pierdeau cu firea. Când descrisese comportamentul acuzatului după ce fusese adus de polițiști, asistenta de la camera de gardă a spitalului izbucnise în plâns. Era aproape catatonic, își amintea ea, cu ochii strâns închiși, mișcându-se necontrolat îniante și-napoi, prins iremediabil într-un fel de furtună personală de neînțeles. Nu scosese o vorbă de multă vreme, până când asistenta s-a așezat lângă el și i-a luat mâna. Abia atunci pacientul a început să se deschidă, iar ceea ce a spus a fost că nu vrea niciun fel de calmant, că nu merită nici cea mai mică ușurare a durerii, că voia să simtă tot și apoi să moară.”

Nu vreau să traduc aici articolul lui Gene Weingarten din The Washington Post. Am început să-l citesc doar ca pe un exercițiu de retorică, interesată mai degrabă de detaliile tehnice ale scriiturii narative, însă Fatal Distraction este o felie de realitate care te zguduie până în cele mai intime colțuri de suflet. Luni de zile nu mi-am putut reține instinctul de a privi reflex bancheta din spate a mașinii ca să mă asigur că David nu e acolo. De multe ori m-am întors în parcare să mă conving că nu m-am grăbit să încui portiera înainte să-mi iau cu mine copilul. Articolul despre care scriu acum este mai mult decât jurnalism de bună calitate. E unul dintre acele momente din viață care îți zguduie întreg sistemul de valori. Îți trebuie inimă puternică să-l citești până la capăt, dar vă invit s-o faceți. Este o lecție veritabilă pentru fiecare dintre noi, pentru orice părinte, dar mai ales pentru toți colegii și prietenii mei jurnaliști.

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *