The Writing Nest: „À bientôt, Jojo!”

Când credeam că ziua e pe sfârșite și că pot să mă retrag ușor spre casă, mă întrerupe brusc un puternic accent franțuzesc:

– Bună! mă salută în franceză un bărbat mic și palid, cu un buchet de flori în mână. Așa de mic și așa de palid, că-mi părea mai mult că buchetul îl cară pe el, nu invers.

Tresar, probabil mai vizibil decât mi-aș fi dorit, pentru că proaspătul meu interlocutor face un pas în spate. Își cere scuze și continuă să-mi vorbească în franceză, de parc-am fi pe Champs-Elysees, nu printre niște ambalaje aruncate în nesimțire la Unirii, între două bănci pe care sforăie niște boschetari.

Îi zâmbesc și eu tot în franceză, ce să fac, și încerc să descopăr cu ce scop mi-a întrerupt plimbarea liniștită, dar viteza cu care se lansează în discuție mă cam buimăcește:

– Vorbești franceză? mă întreabă Jean-Pierre, clipind des.

„Vorbesc. Dacă-mi dai ceva de băut și un creion între dinți”, îmi zic.

– Da, înțeleg bine, dar nu vorbesc prea repede, reușesc eu să articulez, în stare de șoc, pentru că nu mă mai auzisem gâjâind așa de ceva vreme, cam de la proba orală de la bacalaureat, acum vreo 11 primăveri.

– Mais, non, tu parles parfaitement! se repede previzibil, surpriso-amabil și se pune pe rârâit…

Casc ochii bine, că deja cele 10 cuvinte de care mă folosisem și zâmbetul robotic nu mă mai ajutau să pot continua dialogul și îl întrerup:

– Dar tu înțelegi engleză? Mi-ar fi mai ușor, dacă nu te superi…

Nu de alta, dar mai aveam nevoie de gâtul din care mă forțam să scot niște rrr-uri străine, că așa suntem noi românii, amabili, facem și lucruri pe care nu le înțelegem, uneori. Speram să nu mă mai chinuie, mai ales că nu înțelegeam prea bine ce dorește, indiferent în ce limbă vorbea, pentru că nu trecuse încă la subiect.

„Doar să nu fie cu martorii lui Iehova sau cu pământul plat, că uit și engleza și limbajul prin semne”, mă pregătesc apoi pentru toate variantele posibile.

– Sigur, zice, și continuă în engleză. Îmi poți recomanda un loc de mâncat în zonă?

I-a luat cam mult să pună întrebarea asta simplă, când putea foarte ușor, să facă semnul internațional: gura deschisă cu indexul spre ea sau, mă rog, palma deschisă în sus, mișcată pe orizontală, de la stânga la dreapta, în dreptul stomacului. Cu ocazia asta îmi dau seama că nu prea am mâncat nici eu și că tare bine mi-ar fi prins ceva, dar bine-am făcut să-mi țin gura.

Mă întorc pe călcâie 90 de grade și îi mulțumesc lui Dumnezeu că dau cu ochii de Lipscani, că abia știu eu unde să mănânc bine când ies prin oraș, darămite să le mai fac și recomandări străinilor care pleacă înapoi acasă la ei cu impresia asta despre țară. Nu-l puteam trimite la fast-food sau la vreo patiserie de la metrou. Am de salvat o nație, un popor!

Așa că îi indic amabil direcția și îi spun că acela este centrul istoric al orașului, unde poate găsi o mulțime de restaurante, cu diverse bucătării, dar îi spun că locul prin care poate traversa este undeva mai în față, fără să-mi dau seama că e în direcția mea de mers și că subînțelege că-l voi însoți. Mă privește bucuros și rămâne lângă mine.

– Ok. Merg acolo atunci.

Scurt și hotărât francezul, îmi zic și încerc să-mi reiau drumul, cu umbra după mine. Ca să ucid stânjeneala momentului, îl întreb de unde e și nici nu-mi zice bine că-i din Paris, că mă și întreabă dacă îmi place Parisul. Îi spun cu regret că n-am fost încă și subiectul moare subit. Minunat!

Pentru că avea o viteză nefirească în a sări de la un subiect la altul, probabil izvorâtă din aceeași jenă pe care o dă liniștea unor necunoscuți, preiau controlul și îl întreb ce face în București. În timp ce întrebarea prinde sunet, îmi dau seama că nici nu e treaba mea și nici nu mă interesează. Singura mea responsabilitate față de el, să zicem, era să nu-l las să moară de foame prin centrul orașului. Atât.

Mă gândeam că, din clasicele răspunsuri travel sau business, reușim să ajungem măcar la trecerea de pietoni, ca să scap de el și să-mi duc până la capăt gândurile la care munceam până să apară el în viața mea. Dar iată că Jean-Pierre al meu avea motive muuult mai serioase să fie în București. Devenea interesant:

-Am venit să-mi salvez dragostea (I’m here to save my love), spune candid și abrupt și face un gest cu florile, ca și cum era logic și cam evident că era vorba de o idilă, dar l-am simțit oarecum nesigur și m-a înduioșat.

Deja îl priveam altfel pe micuțul parizian, înfometat la ceas de seară, rătăcind prin centrul Bucureștiului, la mii de km de casă și agățat de 7 trandafiri roz, palizi, desfigurați, înghesuiți românește într-o folie transparentă de plastic.

– Ce drăguuuuț! reușesc eu să mă adun. Este tare norocoasă, dacă ai bătut atâta drum…

O invidiam pe respectiva, cu sinceritate și prejudecăți. Îmi fulgerau prin minte tot felul de întrebări: „o fi cunoscut-o online, o fi româncă, de ce ea e aici, iar el la Paris, cum să nu stai la Paris, o fi înșelat-o, o fi bătut-o…” chiar în timp ce pe lângă noi trece o doamnă după care francezul meu întoarce gâtul gata să-l rupă.

„Păi cum așa, mon ami, nu ai zis bine save my love și deja te uiți după alte femei? Eu știu că româncele-s frumoase, dar zic să ne concentrăm puțin…”, mă gândesc fix când îl aud întrebând curios:

– De unde le-o fi luat?

Femeia ținea în mână niște flori superbe. Ale lui sunt cam turtite, îmi arată buchetul demonstrativ. „Ba chiar sunt decedate de-a binelea, mon ami, ce să salvezi cu ălea?” Privește trist snopul în care își pusese, evident, mari speranțe. Nu-l puteam lăsa așa! Avea nevoie de ajutor, iar eu fix la flori nu mă pricep.

– Dacă nu îi plac?

Nici nu cred că îl interesa vreun răspuns din partea mea. Mă și ofilisem puțin când ne salvează pe-amândoi, ca o oază în deșert, florăria care ne răsare fix în față. Începe să citească: Flooo-rra-rrri…

– Da, seamănă mult româna cu franceza, îi spun, oarecum mândră, de parcă venise să facă un periplu lingvistic, nu să-și salveze dragostea. Îl anunț că acela e locul în care va găsi alte flori și îl scutesc de secretele limbii dacice.

– Da, o să iau altele!

Și simt instant cum îmi ridică mâna cu 2 degete, de parcă aș fi fost contaminată, și îmi pune cei 7 trandafiri roz, păliți, în palma dreaptă, fără preaviz.

– Te rog să le iei tu, îmi zice. Iau altele mai frumoase.

– Nu creeed, îi spun. Serios?

Nu mai primisem niciodată flori de la un necunoscut. Mă rog, nu mai primisem demult nici de la un cunoscut, dar gestul în sine mă face să trec cu vederea calitatea plantelor. Apoi, m-am enervat că cineva și-a bătut joc de salvarea dragostei lui când i-a vândut florile alea în comă, nu faci așa ceva cu un om care vine din orașul iubirii să-și salveze dragostea. Nu faci, pur și simplu!

– Da, îți mulțumesc foarte mult. Nu găseam florăria dacă nu mă întorceam din drum cu tine, ca să trec strada pe unde mi-ai arătat. Le meriți!

Se îndepărtează apoi sprinten, plin de viață, iar drumurile noastre se despart pentru totdeauna. Cu mâna încă întinsă, surprinsă de „cadou”, strig după el:

– Bon courage! Bon apetit… și epuizez franceza prăfuită pe care o găsesc cu greu în fundul minții.

Mă rog, mai știu „à bientôt, Jojo”, dar nu mai era vreme pentru asta.

– Meeerrciii! se aude din francezul meu pricăjit, dar plin de speranță.

Aș fi vrut să știu cum a mers, dacă i-a priit mâncarea, cine i-a deschis când a sunat la ușa mademoisellei cu florile, sentimente din astea românești, de privit pe gaura cheii. Duc la nas buchetul care nu miroase a nimic. În jurul meu, viața își vedea de treabă…

Textul a fost scris la una dintre întâlnirile periodice de exersat scriitura. Gabriela nu e scriitoare, dar iubește cuvintele și a găsit curaj să le pună pe hârtie. E primul pas.

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *