Single mom – o specie pe cale de apariție

mama

David învață să scrie „mama”

Prima mirare a fost atunci când bunica fiului meu m-a anunţat că David a fost trecut primul pe “lista leneşilor” la grădiniţă pentru că nu şi-a terminat desenul. Tema era „familia mea”, copilul colorase dintr-o fişă întreagă de personaje doar figura maternă, iar doamna a considerat că nu şi-a terminat lucrarea.

Nu mi-am pus niciodată problema că a avea o familie monoparentală este o disfuncţionalitate, până când a trebuit să completez cererea de înscriere la grădiniţă, în care doamna directoare a ţinut neapărat să menţionez oficial acest lucru. Explicaţia nu e relevantă. A fost primul moment în care am ieşit din lumea mea şi a prietenilor mei, care nu ne trataseră niciodată ca fiind speciali doar pentru că familia noastră era formată din doi – noi doi. Primul care mi-a bătut obrazul a fost sistemul: condiţia mea de mamă singură mă trimitea obligatoriu într-o zonă vulnerabilă, mă arunca printre clişee şi mă trata de sus, fără să mă întrebe vreodată ce cred despre asta. Pentru că, dacă m-ar fi întrebat, l-aș fi pus să deschidă bine ochii și să privească în jur.

Dacă e să fiu sinceră, am simţit stigmatul din clipa în care am devenit mamă. Înainte să am copilul, am lucrat ani de zile în televiziune. Petreceam ore în şir la serviciu, iar viaţa mea se consuma între pereţii redacţiei. Am crescut profesional enorm şi am avut acces la un standard de viaţă peste medie. Lucrurile s-au schimbat complet în clipa în care am născut, iar lupta mea a fost să-i conving pe ceilalţi că faptul că am devenit mamă nu mă face mai slabă, ci dimpotrivă.

Am 37 de ani și cele mai multe dintre femeile de vârsta mea pe care le cunosc sunt mame. Mai mult de jumătate dintre ele sunt mame singure. Petrecem mult timp împreună, vorbim despre răceli sau despre școală la fel de des cum vorbim despre proiectele de la birou sau despre vreun concert sau un citybreak pe care îl plănuim împreună. Nici nouă și nici lor, copiilor noștri, fie ei din familii monoparentale sau nu, nu li se pare că am fi speciali în vreun fel. Nu cred că e relevant pentru un copil dacă are un părinte, doi sau patru, atâta vreme cât mediul în care crește este unul sănătos. Și cred că tot mai multe femei încep să înțeleagă asta și să aleagă statutul de mamă singură în locul unei căsnicii care începe să le (con)strângă. Singurul lucru care începe cu adevărat să mă deranjeze în toată povestea asta este faptul că expresia „familie monoparentală” începe să-și facă tot mai ușor loc în vocabularul comun și că particula asta stă agățată ca litera stacojie pe toate documentele oficiale într-un sistem gata să te pună la colț pentru că ai avut îndrăzneala să-ți iei destinul în propriile mâini.

David este motorul pentru tot ceea ce sunt azi, mă încăpăţânează să fac mult şi bine. Venirea lui pe lume mi-a schimbat complet perspectiva, mi-am schimbat jobul cu unul care să-mi aducă nu doar satisfacţia de a putea face lucruri în care cred, ci să-mi dea şi confortul de a putea fi lângă copilul meu atunci când e nevoie. O alegere pe care probabil că nu aş fi făcut-o dacă nu era el – aş fi preferat oricând confortul unei funcţii calde şi al unui salariu generos. Maternitatea m-a schimbat, mi-a reorganizat priorităţile. M-a făcut să mă gândesc mai mult la mine şi să înţeleg că cel mai important om din viaţa mea sunt eu, pentru că atâta vreme cât eu sunt bine, copilul meu va fi la fel. Fireşte că nu e simplu, însă cred din toată fiinţa mea că lucrurile nu ar fi stat altfel dacă aş fi avut un bărbat alături: duc copilul la grădiniţă dimineaţa, mă preocupă ce mănâncă la prânz, din ce cărţi învăţăm cum funcţionează lumea, la ce filme şi la ce ateliere ne petrecem week endurile, în ce locuri călătorim în puţinele noastre zile libere, la fel cum aş fi făcut şi dacă tatăl lui ar fi fost în camera de alături. Muncesc enorm şi trăiesc frustrarea zilelor în care nu apuc să-l îmbrăţişez decât noaptea în somn, dar e în mintea şi în inima mea tot timpul şi încerc să iau mereu cele mai bune decizii pentru el.

Sunt mamă şi nu cred că faptul că sunt “singură” schimbă cu ceva lucrurile. Sunt convinsă că disfuncţionalitatea vine doar dintr-un raport de dependenţă care n-are neapărat legătură cu statutul de mamă: sunt mame şi mame aşa cum sunt femei şi femei, aşa cum sunt bărbaţi şi bărbaţi. Trăieşti viaţa pe care ţi-o construieşti.Relaţia mea de zece ani cu tatăl copilului meu a avut multe momente bune, iar faptul că a venit pe lume David e cu siguranţă cel mai bun dintre ele. Ne-am separat atunci când momentele astea bune au început să ne lipsească, dar numele lui a rămas constant în lista oamenilor pe care copilul meu o înşiră atunci când vorbim despre cei pe care îi iubim. Sunt mamă singură de doi ani din cei cinci cât are fiul meu. E un statut asumat responsabil, în urma unei decizii în care a primat interesul meu şi al copilului meu, căruia am vrut să-i ofer un mediu de viaţă senin, prietenos şi vesel. Şi ne e bine.

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *