Școala, depozitul de copii pentru părinții ocupați

15967323_10154835729808638_187982755_oN-a fost o problemă nici să iasă din casă la -14 grade (s-a distrat să deszăpezească singur mașina), nici să stea acasă într-o zi de școală (a frecat menta pe tabletă, a făcut Lego, a căscat gura la desene animate, dar a și citit Cartea cu Apolodor, mi-a dat mie teste la matematică și ne-am jucat împreună BrainBox despre invenții). Eu cred că, decât să ne preocupe atâta faptul că au în plus o săptămână de vacanță, ar fi mai sănătos să ne îndreptăm revolta spre ce fac copiii noștri în TOATE CELELALTE 34 DE SĂPTĂMÂNI în care MERG la școală!

Decizia asta a primarului (nici nu contează numele) de a ne ține copiii acasă încă o săptămână pentru că e ianuarie și e frig afară s-a lăsat cu revoluție pe social media, a încrâncenat oameni, i-a făcut să arunce cu sudalme și cu unfrienduri. Că e populistă, că “pe vremea mea…”, că ce fac cu el când merg la serviciu, că și-așa nu pierde mare lucru, că e minunat să se bucure de copilărie sau că ratează șansa vieții lor în 5 zile de școală: în 24 de ore am citit toate argumentele pe care mi le-aș fi putut imagina. Și încă vreo câteva în plus.

“Ce fac eu cu el când sunt la muncă?” întreabă, pe bună dreptate un părinte cu programul razna. De departe, ăsta a fost argumentul care a generat cea mai mare dispută, pentru că, fără o bonă sau niște bunici la îndemână, nu e deloc simplu să găsești o soluție de 5 zile pentru un școlar care încă nu e la vârsta la care să-l poți lăsa singur acasă. Acuma, nu că sunt prăpăstioasă, dar zic bine că nu e bolnav! Pentru că școala nu e doar locul ăla unde îl duci atunci când pleci la job și nici singura responsabilă să-l transforme în om mare. Iar misiunea de a face educație nu se rezumă doar la cele 4-6-8 ore pe zi petrecute în bancă sau făcând teme la birou, în camera lui, doar ca să avem noi cui să reproșăm după aia că nu și-a făcut treaba cum trebuie.

Gândim mic și pe termen scurt. Avem aroganța să ne dăm cu părerea despre orice și, în general, să ne declarăm nemulțumiți. Dar poate cea mai gravă greșeală pe care o facem este că și unii și alții aruncăm cu jumătăți de argumente, nu pentru că ar fi în interesul copilului, ci pentru că ne servește interesului propriu, al adultului pornit cu baioneta la atac. Atâta energie merită, cred, o cauză mai bună. N-am văzut pe nimeni (încă, dar tot mai sper s-apuc ziua aia) ieșind în stradă pentru dreptul la o curriculă adecvată, la manuale mai bune, la profesori calificați și motivați sau la crearea unui parteneriat real între școală și familie. Deși am auzi mulți care se plâng, confortabil, de lipsa lor.

Meseria pe care o am mi-a dat frecvent ocazia să stau de vorbă cu copii, cu profesori, cu părinți. La naiba, sunt unul dintre ei! Fac aceleași greșeli, sunt vinovată de aceeași aroganță, măcar asta și tot mă califică la un punct de vedere valid. Din când în când, sper naiv că pot să schimb ceva. Ba chiar îi conving pe cei de lângă mine că se poate și plec să caut bani pentru proiecte care mi se pare mie că le-ar putea da copiilor noștri o șansă în plus în viață. Ultima nebunie se numește SmartSchooling și are de gând să le deschidă liceenilor mintea spre opțiuni de carieră la care nu s-au gândit pentru că nu le-a spus nimeni că există. Din păcate, e nevoie de bani pentru un astfel de proiect și, pentru că nu e cinstit să-i punem pe ei să plătească pentru ceva ce-ar trebui să le oferim by default, am plecat să caut bani și minți deschise în companii. Dar uit că nu mai e Crăciunul (știți voi, singurul moment din an când trebuie să fii mai bun) și că ăia pentru care mă bat eu cu pumnul în piept nu sunt nici geniali, nici defavorizați, n-au povești care să stoarcă lacrimi și nici calitatea să dea bine la televizor sau la raportările de imagine pe corporație. Nu sunt cifre, nu sunt beneficii corporate, nu sunt clienți plătitori. Sunt doar copiii noștri, ăia de care ne plângem că nu știu ce vor de la viață atunci când se gândesc la viitorul lor, că sunt complet nepregătiți atunci când vrem să-i angajăm, ăia de la care o să așteptăm să ne plătească pensiile peste câțiva ani. Ăia pentru care așteptăm azi ca altcineva să facă lucruri.

Știți vorba aia, că e nevoie de un sat ca să crești un copil? Doar că fiecare trebuie să-și facă partea lui, nu să aștepte numai de la ceilalți să și-o facă. Nu e doar treaba școlii să-i educe, așa cum nu e doar treaba părinților să-i orienteze în carieră și nu e doar treaba statului să plătească pentru toate astea. Cam atât despre ipocrizie…

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *