O REVERENȚĂ

      Niciun comentariu despre O REVERENȚĂ

tata-casaTelefonul sună o dată şi încă o dată. După a treia oară se opreşte. Sunt în mijlocul ideii, mă gândesc în timp ce arunc o privire rapidă spre ecran. Sun eu după ce termin. A doua zi, telefonul sună o dată şi încă o dată. Resping apelul. Sun eu înapoi, ca să nu-i consum minutele. Până să apuc să formez, telefonul sună din nou. Răspund. 20 de minute şi trei taskuri mai târziu uit complet. A treia zi, telefonul sună o dată şi încă o dată. Resping din nou apelul şi sun imediat. Mă simt vinovată că am uitat ieri. Şi alaltăieri. Ca să-mi ascund sentimentul apăsător de vină, răspund iritată:

– E urgent?

– Nu, mamă, te-am sunat să văd ce mai faceţi. Dar dacă ai treabă nu te reţin…

– Nu, nu, n-am. Am avut ieri. Şi alaltăieri. De-aia n-am putut să vorbesc. Suntem bine, nimic nou. Voi?

– Cum ne ştii, mamă. Tata a fost la câmp toată ziua. Și luni ne-a fătat căprița doi iezi. Iar ieri am fost la înmormântare la tanti…

Acuma o să-mi povestească de niște oameni de care nu-mi amintesc mare lucru. Am plecat din oraș de 20 de ani. O să-mi explice cum a luat din nou tata pământ în arendă, deși abia dacă mai e în stare să-l muncească pe-al lui. Cum bagă toată pensia lor amărâtă în arat și semănat doar ca să se plângă la toamnă că e recolta proastă și să se jure din nou (a câta oară?) că vinde tot ce are și nu mai lucrează decât grădina. Și după aia o să-mi zică de doctori și de medicamente și de două-trei neamuri care au întrebat de mine. Eventual, îmi strecoară numele vreunui nepot al unei prietene pe care mă roagă să-l ajut să-și găsească ceva de muncă.

– E copil bun, mamă… aud ecoul în telefon cam pe când deschid deja a treia pagină pe internet, purtată din articol în articol, în vreme ce îngân din când în când „Îhîm…

– Bubuștiucul ce face? intervine tata pe fundal.

Mama nu mai aude aproape deloc și pune întotdeauna telefonul pe speaker atunci când vorbește cu cineva, așa că toate conversațiile noastre sunt 2 în 1 by default. „Bubuștiucul” e, firește, fii-miu. Așa a înțeles el că se numește pasărea pe care i-o prinsese bunicul să se joace când am mers în vizită la ei, la țară, mai demult. N-avem vreme să ajungem prea des. De 2-3 ori pe an, preț de-o după-amiază. Apoi venim repede înapoi, la București, unde avem atâtea de făcut. Când îi cuprinde dorul, vin ei la noi. Mai mult mama, căci tata cu greu se desprinde de casa lui.

– Bubuștiucul e la grădiniță.

– Să-i spui că lui Titi îi e dor de el.

Titi e, firește, tata. Nu-mi amintesc să-mi fi spus mie vreodată că-i e dor de mine sau că mă iubește, dar Bubuștiucul a scos din el tot zahărul și mierea.

– Îi spun, îi spun.

– Și Mana îl iubește, intervine mama.

Aproape că uitasem că e acolo. Așa a fost de când o știu – prezență discretă, mereu cu grijă să nu deranjeze pe cineva. De multe ori mi-a pus răbdarea la încercare cu reținerile ei. Când vine în vizită și eu sunt la birou, preferă să stea nemâncată o zi întreagă, decât să-mi umble în frigider („Cum să umblu eu la tine, mamă, că doar nu e casa mea? Tu le știi pe ale tale, eu pe ale mele.”) De multe ori, am aflat că a fost grav bolnavă la câteva zile după ce și-a venit în fire („De ce să te mai supăr și pe tine, mamă, cu necazurile mele. Uite, sunt bine acum.”)

De când mă știu, mama a fost mama. Casnică aproape toată viața, a crescut practic singură trei copii. Unul e la Cluj, altul în Spania. Eu sunt singura mai aproape – la București, puțin peste 150 de kilometri distanță. Ne auzim rar la telefon și ne spunem mereu aceleași lucruri. Și de fiecare dată mă simt vinovată că n-o sun mai des și că-mi pierd prea repede răbdarea cu ea și că mi-e mai la îndemână să o reped decât să pun în cuvinte toate lucrurile minunate pe care le simt pentru ea de când sunt și eu mamă pentru copilul meu. Aș vrea să-i spun că o iubesc și că îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Să-i mărturisesc deschis cât de fericită aș fi să fiu pentru David măcar pe jumătate mama care a fost ea pentru mine. Un singur lucru aș schimba la ea dacă mi-ar sta în putere: modestia. Pentru că nu e de ici de colo să fii cea mai bună mamă din lume.

Cu tata, am avut eu războaiele mele, dar m-am mai așezat la minte și am făcut pace. Parcă îmi place mai mult așa, gârbov și aparent neputincios. M-a învățat lucruri fără vorbe, iar dacă cei din jur mi-au zis mereu că-i semăn, pesemne că or fi văzut asta în determinarea și în încăpățânarea pe care i le-am moștenit. Știu că are încă mintea ageră și mă bucur că, de când s-a apropiat de 70 de ani, a început să mai lase să i se vadă și inima. Am știut mereu că e acolo, iubitoare, doar că nu i s-a părut cumsecade să o lase să vorbească pentru el, bărbat ce era. Acuma l-au înmuiat viața, nepoții, strănepoții. Și i-au dat putere să ne spună și nouă, copiilor lui, că am fost mereu acolo, în cel mai adânc și mai cald colț de suflet.

Acolo sunteți și voi pentru mine, dragilor. Și veți rămâne până la ultima suflare. A mea, nu a voastră.

Să-mi trăiți mulți ani!

 

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *