Meniul cu reproșuri. Felul principal

În urmă cu câțiva ani, primeam un telefon de la un liceu din București. Școala avea o revistă online, însă cei care o scriseseră până acum ajunseseră în ultimul an, plecau la facultate și era nevoie să pregătească o generație nouă care să preia proiectul și să-l ducă mai departe. Nu voiam eu să țin un mic curs de jurnalism din care să poată ei să-și selecteze viitoarea redacție?

Ba firește că voiam. Și iată-mă, într-o toamnă târzie, începând seria de ateliere cu o mână de puști de-a noua și a zecea, care de care mai entuziasmați c-ar putea purta într-o zi legitimația de reporter la ziarul școlii.

Cum prezența nu era obligatorie, cu timpul numărul și figurile participanților au devenit o surpriză permanentă pentru mine, dar m-am obișnuit să cunosc mereu candidați noi la statutul de jurnalist. Așa că nu m-am mirat deloc prin iarnă, când un puști nou a intrat în sală, cu un tupeu simpatic și o întârziere considerabilă, fix în mijlocul atelierului de tehnici de interviu.

– Cu ce gânduri pe la noi, tinere? îl întreb.

Se uită la mine cu un zâmbet de desene animate și-mi zice:

– Păi ninge și n-am unde să mă duc. Am două ore libere, dar n-am timp destul nici s-ajung acasă și nici nu e vreo terasă deschisă prin preajmă. Am auzit că faceți aici un curs de reporteri și-am zis să vin, că poate se prinde ceva de mine.

Îmi place puștiul, așa că insist puțin:

– Cum așa? Adică ți-ar plăcea meseria asta?

– Nu chiar. Mă rog, am vrut la un moment dat să mă fac reporter, dar tata mi-a zis că sunt prost, că asta nu e meserie, c-o să mor de foame și că mai bine dau la Drept.

Îl invit să ia loc și îl integrez rapid în experimentul zilei. Cum vă ziceam, lucram cu ei tehici de interviu și mă oferisem cobai: îi invitasem să-mi pună întrebări, apoi să scrie fiecare materialul din punctul propriu de vedere. Destul de sceptici, convinși că vor ieși 12 articole identice, au început totuși să mă descoasă: despre profesie, despre familie, despre prieteni, despre pasiuni, fiecare cât l-au ținut curajul și curiozitatea.

Nu pot să vă descriu șocul pe care l-au avut o oră mai târziu, când fiecare a citit ce-a scris și au văzut singuri cât de diferite erau lucrurile pe care și le luase fiecare din discuție. Inutil să precizez că articolul nou-venitului a fost, de departe, cel mai curajos și mai autentic dintre toate.

La finalul întâlnirii am făcut, ca de obicei, rezumatul lucrurilor pe care le-am învățat în ziua aia împreună. Unul a reținut să pună întrebări deschise, altul să nu se oprească doar la o temă, iar altul a reținut că spațiul personajului pe care-l intervievezi e uneori la fel de important ca personajul în sine și că poate să-ți spună despre el mai multe lucruri decât un răspuns diplomat la o întrebare politicoasă.

– Tu cu ce pleci acasă, prietene? mă opresc în final la cel mai proaspăt dintre recruți.

– Băi, sincer? Plec de-aici cu convingerea că aș putea să fiu un reporter foarte bun!

Dacă povestea asta ar fi avut o continuare, mi-ar fi plăcut să cred că puștiul ăla zâmbitor și sincer dintr-a zecea s-a dus acasă și i-a spus lui taică-su că 8 din 10 absolvenți de Drept fac altă meserie decât aia pentru care s-au pregătit în facultate. Și că presa din România geme de incompetență și are nevoie de oameni ca el, pentru că viitorul e-n comunicare.

Și mi-aș fi dorit ca tatăl lui să fi avut încredere în el și să-i susțină studiile 3 ani la Facultatea de Jurnalism (sau la orice facultate și-ar fi dorit el, pentru că nu trebuie să faci neapărat Jurnalismul ca să devii un bun reporter, zic eu, absolventă de Litere). Dar nu știu dacă lucrurile s-au întâmplat chiar așa. Ba chiar tind să cred că nu. Ce știu însă este că prea mulți adulți au senzația că știu mai bine și ajung să le impună decizii fără să le asculte argumentele:

  • Nu te înscrie la liceul ăla, o să faci matematică-fizică, să înveți o meserie, că Eminescu nu-ți plătește facturi.
  • Nu mai ai voie să te întâlnești cu X, familia lui nu e suficient de înstărită, o să ne faci de râs.
  • Nu pleca singur pe stradă, ești neatent și cine știe ce nenorocire se poate întâmpla.

În loc de grijă și preocupare pentru ei și pentru viitorul lor, tot ce percep adolescenții e rigiditatea și neîncrederea pe care adultul i le transmite într-o frază aparent bine intenționată. În loc de soluție, la ei ajunge doar reproșul: că nu sunt destul de buni, că nu sunt destul de atenți sau de responsabili, că nu se vor putea descurca niciodată singuri. Că viața lor pe cont propriu e din start sortită eșecului și că, fără controlul lor, al părinților, ei nu sunt buni de nimic.

Nu mă dau eu vreo deșteaptă, știu lucrurile astea chiar de la ei. I-am întrebat ce-i nemulțumește cel mai mult în relația cu părinții, iar răspunsurile au curs torent. Ei bine, partea asta chiar merită o atenție specială, pentru că e scrisă exact așa cum am primit-o de la cele câteva zeci de adolescenți cu care am stat de vorbă atunci când m-am documentat pentru cartea „Fii de partea mea”. Așadar, transcriu:

  • Mă deranjează că n-au încredere în mine. Știu și eu că am examen, nu trebuie să-mi amintească în fiecare zi și să mă trimită să învăț, de parcă eu nu știu că trebuie să iau notă mare.

Cele mai multe discuții apar când e vorba de școală. Ai zice că toți părinții sunt programați genetic la fel. Când intră pe ușă după o zi întreagă la birou, prima întrebare pe care ți-o adresează e: Ce-ai făcut la școală?

Serios? Nu cum te simți, nu ce te face fericit, nu ce te-a întristat azi și cum putem să rezolvăm situația? Nu. De fiecare dată același lucru: ce-ai făcut la școală?

Cam ce-ai fi putut să faci la școală? Același lucru ca în fiecare zi: te-ai așezat în bancă, te-ai rugat să nu te asculte, să nu te scoată la tablă și să nu-ți dea să citești Frații Jderi în timp ce tu mai ai de terminat trei capitole din John Green. De fapt da, asta ai făcut azi la școală. Ai băgat nasul în carte ca să nu trebuiască să le vezi pe populare cum își țuguie buzele în poziție de selfie pentru Snapchat sau să-i asculți pe tipii cool cum se laudă cu ultimii bascheți pe care și i-au luat online cu cardul lui taică-su.

Da, știu și eu că nu mai e mult până la evaluarea națională. Sau bacalaureat. Sau admitere la facultate sau ce examene or mai fi anul ăsta în calendar. Știu foarte bine că, dacă nu iau notă mare, n-am nicio șansă să intru la școala la care visez, dar de ce are mama impresia că, dacă o să insiste, o să mă așez imediat la birou și o să mă apuc să rezolv ecuații contracronometru? Cu cât o să insiste mai mult, cu atât o să mă enervez mai tare, o să-mi bag căștile-n urechi și n-o să mă mai ating de vraful ăla de cărți pe care le urăsc!

  • Mă deranjează că mama nu-mi respectă spațiul și vrea mereu să facem chestii împreună, cu toate că eu vreau să stau în camera mea.

Măcar la mine în cameră vreau să nu mă frece nimeni la cap. Să pot să mă uit la filme, să ascult muzică și să fac ce vreau eu, nu să mă oblige să stăm de vorbă despre cine știe ce prostie ca să petrecem timp de calitate împreună. Aș vrea să discutăm atunci când simt eu nevoia, nu atunci când mă programează în agendă.

Am pus pe ușă un afiș cu Intrarea Interzisă pe care nu-l respectă niciodată, iar asta mă enervează cel mai tare. Nu vreau să mă târască la tot felul de întâlniri de socializare unde să mă oblige să stau cu toți triștii și să vorbim despre sentimentele noastre. Am cu cine să vorbesc despre asta, n-o s-o fac cu niște necunoscuți care nu știu cine sunt, ce-mi place sau cum gândesc.

(to be continued)

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *