The Writing Nest: Mansarda

      Niciun comentariu despre The Writing Nest: Mansarda


– Ce ai, mă? N-am apucat să iau măcar o lingură de mâncare. Și maică-mea tocmai terminase de făcut mămăliga aia!

Lică, furat de imaginea aburindă, uită pentru o secundă ce căuta în mansarda aia dărăpănată și se uită năuc la prietenul său. Doru intră călcând apăsat și învârtind praful gros în vârtejuri.

Pe vremuri, era un cartier de case. Nu erau blocurile. Din toate, doar asta a mai rămas într-un capăt uitat  de lume, încăpățânându-se să-și proiecteze încă liniile odată impunătoare pe cerul serii. Întunericul  ascunde urmele timpului de pe peretii scorojiți. Vechile desene aurii se întrezăresc  vag printre găurile care azi servesc drept locuință rozătoarelor.

Podelele din lemn mult prea vechi, uzate și rupte pe alocuri, continuă cu o eleganță desuetă cu o scară ce duce dincolo de catul al doilea până la mansardă. Balustrada, pe vremuri din fier  forjat, lipsește cu desăvârșire. Se aud mai mereu zgomote înfundate de undeva de jos, probabil din beciul golit acum de sticlele și trufandalele ce altădată dădeau măsura prosperității.

Cei doi băieți au crescut împreună pe străzile înguste dintre blocuri. Sunt prieteni de-o viață la cei 20 și-un pic de ani ai lor. Au găsit mansarda asta întâmplător, într-o seară a adolescenței, lor pe când căutau o ascunzatoare unde să poată fuma în liniște. Inițial fumau fără filtru, apoi au descoperit iarba. Și la asta au renunțat, dar au păstrat mansarda.

Mirosul de  vechi și mucegai s-a atenuat cu vremea, geamurile sparte permițând aerului să circule în voie prin odăile înalte și holurile largi. Nici uși nu prea mai erau. Au rămas doar cea de la intrare, mult prea mare și grea ca să poata fi luată sau ruptă, și surata ei de la mansardă, ceva mai fină, după urmele de roșu și clanța ruginită, dar frumos arcuită.

E locul lor de taină, doar de ei știut.

Pasul repezit al lui Doru, ușa deschisă brusc si scartaind din balamale a speriat si porumbeii nu doar pe Lica. Hoinari ca si ei, acestia si-au facut cuib in fereastra sub care erau lazile vechi ce le serveau baietilor drept scaune. Erau singurele obiecte asezate ordonat pe peretele din fata usii. Pe jos mai erau cateva cioburi, reviste rupte si undeva in coltul din dreapta geamului era un felinar spart ce raspandea un miros intepator de gaz pe care Il mai foloseau uneori. Peretii par sa fi fost acoperiti cu tapet, dar vantul, frigul si ploile au facut imposibil de deslusit desenul. Grinzile, in schimb, brazdeaza intreg tavanul, inalt de altfel  si par neatinse de vreme.

Aici se intalnesc cand au lucruri importante sa-si spuna.

Lică e mic de statură, bondoc și rotofei, tuns scurt, cu ochii ca două mărgele negre și iscoditori. Doar când îl cotropesc „gândurile”, cum le spune el, ceva din privirea lui se stinge și bietul băiat pare confuz, iar mișcările lui pierd din vioiciune.

Doru e imposibil de confundat. E lung și deșirat, cu mâinile parcă prea lungi chiar și pentru înălțimea lui, cu părul roșcat și veșnic ciufulit, cu fața de filozof pistruiat, cu ochii albaștri ce par că se contopesc cu înaltul cerului în momentele lui de meditație în care-și caută, cu mai mult sau mai puțin spor, liniștea. Nu oricare liniște, ci aia ce izvorăște din spirit înalt și gânduri profunde.

Au crescut mai mut pe străzi decât acasă sau prin școli. Au învățat din mers să-și apere spatele și să-și găsescă răspunsurile. Și să le găsească repede, dacă se poate.

Lică dă semne de nerăbdare.

– Dorule, lasă maică-tii mămăliga aia! Să-ți povestesc. E cu senzații ce au făcut „gândurile” să tacă. Apoi mergem amândoi și mâncăm la tine, că azi chiar mi-e și mie foame.

Meditația nu era pentru Lică. N-a înțeles ce e aia și de aceea nici nu încerca. Dar a încercat stupefiantele într-un experiment de 4 zile și 5 droguri.

– Măi Dorule, se agită Lică, cu obrajii roșii, dând din mâini. S-a făcut cerul vânăt și s-a dat la o parte din fața mea. Se făcea că dincolo de el erau niște oameni, dar n-arătau ca oamenii. Iar eu pluteam și când mă uitam jos eram tot eu și parcă aici, în mansardă stăteam și când mă uitam în jur era o lume dincolo de cer. Când am început să zbor, „gândurile” au dispărut toate, ca și cum nu le-aș fi avut niciodată. Și ochii îmi erau ca două felinare, cum e ăsta al nostru parcă, dar mai adânci cumva și pielea îmi strălucea într-un albastru, cum îs pantalonii ăștia de pe mine. Și erau niște ciudați care parcă ziceau ceva și eu înțelegeam și răspundeam. Și când aveam degetele lungi ca de sfoară colorată, când corpul îmi era făcut din puncte multe, mișcătoare.

Lică se opri brusc și tăcu pentru o vreme, apoi oftă.

– Eram convins că am scăpat și când mă întorc aici și cerul se repară cum îl știu, n-o să mai am „gândurile”. Dar când m-am trezit, mi-a fost rău cum nu mi-a fost niciodată în viața mea. Îmi venea să mor și „gândurile” n-au plecat, Dorule, spuse cu năduf.

Doru se uită fix, uitând să mai clipească, în timp ce Lică într-o oscilație aproape vizibilă a gândurilor, legănându-se de pe un picior pe celălalt își căută cuvintele apoi spuse aprope șoptit, dar hotărât:

– Data viitoare când te mai uiți tu la cer și faci ce faci tu acolo, ia-mă și pe mine.

Anda a scris textul ăsta după trei întâlniri la atelierul de Storytelling. Era prima oară când făcea exercițiul ăsta, pe o temă sugerată de un alt participant. Anda e medic stomatolog.

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *