Lungul drum al numelui spre semnătură

La început, trebuia să mă cheme Charlota (sau măcar așa sper, că era scris cu Ch…), dar, într-un gest accidental de responabilitate, ai mei au decis să-mi schimbe nașii de botez. Chiar și așa, tata tot m-a greșit la naștere. Nu, nu m-a încurcat cu alt copil, doar m-a înregistrat greșit în certificatul de naștere. A plecat de-acasă cu o misiune clară: Petruța (cum voia medicul care o asistase pe maică-mea și care a refuzat să semneze externările copiilor născuți pe 29 iunie dacă nu purtau un nume de sfânt. Explicabil, având în vedere că pe om îl chema, inevitabil, Petre Petre) și Liliana (cum o chema pe noua mea nașă). Taică-meu nu s-a lăudat niciodată cu o memorie bună și, între noi fie vorba, nici cu atenția nu stă prea bine. Așa că până la Primărie a uitat și numele nașei, dar și diminutivul precizat de maică-mea. Așa m-am trezit în actul oficial cu numele complet Petra-Liviana.

În 38 de ani mi s-a spus în fel și chip. Bulgărescul Tane(v) de care bunicul era atât de mândru a devenit frecvent Țane, iar eronatul Liviana se transforma invariabil în Lavinia, Liliana, Viviana, Livia, Oliviana sau, după caz, Cornelia (dar asta e altă poveste). Pe Petra nu-l știu prea mulți, așa că nu-mi dă bătăi de cap. Îl scot sezonier la lumină, de ziua mea – 29 iunie, ziua Sfinților Petru și Pavel. Iar prietenii îmi spun Liv.

Mi-am amintit de povestea asta zilele trecute, când am nimerit la cursul de redactori de la Școala MediaFEM fix în toiul unei discuții despre un fenomen care dă semne de statornicie în presa de azi: articolele fără semnătură.

Prima oară mi-am văzut numele tipărit sub un articol în ziarul județean – Teleormanul Liber a fost „debutul” meu neoficial într-o carieră la care nu mă gândisem nicio clipă până atunci. Și nici multă vreme după aceea. Era un experiment drăguț al celor de la ziar care puneau săptămânal o pagină la dispoziția liceenilor din județ și îi provocau să fie jurnaliști pentru o zi. Pentru noi a fost mai mult distracție decât muncă, am adunat în pagina aia toată nebunia vârstei, iar faptul că ai mei au păstrat ani de zile o copie a ziarului în care scrisesem mi s-a părut doar unul dintre rarele lor gesturi de gingășie părintească manifestă.

Prima oară mi-am văzut numele la televizor pe o burtieră, sub un OFF (cine a făcut televiziune știe că asta e cam cea mai simplă formă care se poate închipui a unei știri), după câteva luni grele de probe neplătite și alte câteva luni de muncă anonimă. Semnătura pe o știre la televizor era, pe vremea aceea, un act de responsabilitate și mi-a tremurat inima până în ultima secundă de material, crezând că editorul a decis totuși că nu sunt încă suficient de pregătită pentru atâta încredere. Sunt mulți ca mine în generația mea, dar cel mai bine îmi amintesc de prietena mea, Carmen, care mi-a povestit că tatăl ei avea o casetă video VHS pe care o păstra ca pe sfintele moaște și pe care înregistra toate roll-urile de la finalul jurnalelor la care lucra ea. Acel roll final este singurul loc în care se vede numele unui editor sau al unui producător sau al unui cameraman, al oamenilor acelora despre care nu știi că muncesc într-o televiziune, dar fără ajutorul cărora telecomanda ar folosi, în cel mai bun caz, doar la reglat aerul condiționat.

Dar prima oară când un om pe care îl admiram mi-a spus că știe cine sunt deși nu ne întâlnisem niciodată, ei bine acela a fost momentul în care am înțeles că numele meu, așa greșit de tata cum era el, a pornit spre calea semnăturii. Iar asta este, cu siguranță, cea mai mare responsabilitate pe care pot să mi-o imaginez față de mine, față de părinții mei, față de copilul meu – să nu-mi fac numele de rușine.

De ce e important să-ți lași numele lângă o știre? Pentru că ești dator față de cei de la care aștepți încredere necondiționată. Pentru că este dovada maximă de asumare a rolului pe care ți-l dă meseria asta. Și pentru că e șansa ta ca, într-o bună zi, numele tău chiar să devină semnătura spre care alții să privească așa cum ți-ai dori – cu respect.

Și pentru că nu ești The Economist – singura publicație care practică dintotdeauna anonimatul editorial. Dar și asta e altă poveste…

 

Sharing is caring :)

One thought on “Lungul drum al numelui spre semnătură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *