Lisabona sau cum se traduce Saramago

      Niciun comentariu despre Lisabona sau cum se traduce Saramago

Cămașa albastră îl face să pară mult mai tânăr. Întinde mâna spre cameră și îi face semn, iar fața i se încălzește de urma unui zâmbet în timp ce umărul ei gol umple cadrul. Vântul îi prinde cu degetele câteva șuvițe și i le zburătăcește peste față. O prinde pe după umăr și o trage delicat spre el.

– Mi amor…

Iar șoapta asta adună toate vorbele nerostite, toate cuvintele nescrise, toate gândurile negândite. Uită de orbire și de ne-Dumnezeu. Uită neîncrederea, frustrarea, necredința. Șoapta asta îl face cel mai puternic om din lume.

Nu m-a atras niciodată Saramago. În mintea mea era un bătrânel ranchiunos, ofticos, pricinos și toate cuvintele cu -os care-mi vin în minte și nu-mi lasă vreun sentiment bun în stomac. L-am citit pentru că era obligatoriu, dar l-am lăsat mereu la jumătate. N-am vocația nefericirii și nici la alții nu-mi place în mod deosebit, nici măcar în artă. Sigur, pot să mă dau deșteaptă și să umplu articolul ăsta cu explicații despre temele lui suprarealiste sau despre frazele lui lungi în care amestecă stilul doct cu limita naivității controlate. Aș putea să-mi scot din fundul memoriei toată teoria literaturii învățată în patru ani de facultate de profil, doar că nu despre asta era vorba.

De studiat, l-am studiat pe Saramago. Acum voiam să-l înțeleg. Să fii Saramago și să scrii în Lisabona mi se părea o contradicție în termeni. Nu cred c-am auzit vreodată pe cineva să-mi vorbească despre Lisabona altfel decât cu lumină în ochi, iar lista oamenilor care s-ar muta acolo mâine se lungește cu mulți dintre prietenii mei. De unde pesimismul ăsta într-o lume cu atâta soare, cu atâta culoare, cu atâta viață? Trebuie să văd cu ochii mei, mi-am zis și am trecut Lisabona în itinerariu.

Am citit mult înainte de plecare, am încercat să-l găsesc undeva pe omul revoltat și să văd dincolo de el. L-am căutat în moartea timpurie a fratelui, pierdut la vârsta de doi ani. Sau poate în îmbrățișările pe care bunicul lui le-a dăruit măslinilor din grădină când și-a luat rămas bun înainte de propria moarte. În lipsurile care i-au însoțit copilăria. În tăcerea autoimpusă după primul volum de proză, când a considerat că nu avea nimic important de spus.

Nu l-am găsit nici măcar în premiul Nobel, de care m-au despărțit doar câțiva centimetri în vizita la Fundația care-i poartă numele.

– Care e datoria unui scriitor?

– Să scrie.Cum e să știi că toată lumea te ascultă? Cum e să știi că ești iubit de oameni pe care nu-i cunoști? Cum e să fii laureat al premiului Nobel? Cum e să ai atâtea lucruri de spus și să știi că nu-ți ajunge timpul? Cum e să fii tradus în toate limbile pământului, dar tot sufletul tău să stea într-o șoaptă?

– Mi amor…

L-am găsit pe Saramago în poveștile lui de iubire. 25 de ani, 17 ani, 24 de ani – Jose Saramago a petrecut câte o viață întreagă lângă fiecare dintre femeile lui, capabil de iubiri depline, de cursă lungă. Trei povești i-au desenat existența, dar niciuna nu s-a comparat cu ultima, iubirea lui pentru Pilar del Rio. L-am găsit pe Saramago acolo unde nu m-aș fi gândit să-l caut: în suflet. L-am văzut de puține ori zâmbind, dar de fiecare dată în preajmă era ea. Pentru mine, în Lisabona, Saramago s-a tradus în iubire. În forma ei cea mai simplă.

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *