La ce e bun Parisul

      Niciun comentariu despre La ce e bun Parisul

20131013_120235Ok, sunt impulsivă. Dar, în fond, cine nu e? Mă rog, să-ţi dai demisia într-o decizie de moment, fără preaviz, fără plasă de siguranţă, doar cu gândul în cap că asta e cel mai bine pentru sănătatea creierului tău, având ca scuză doar faptul că eşti impulsivă nu e tocmai o dovadă de înţelepciune pentru o mamă singură. Şi totuşi, exact aşa a fost! După episodul spectaculos al lipirii ficăţeilor (cei la grătar, nu cei proprii) pe pereţi sub privirile circumspecte ale unora dintre colegi care-au rămas definitiv convinşi că aş fi fără speranţă instabilă psihic, mi-am făcut bagajele şi am plecat. La Paris.

N-o să scriu un articol despre Paris. Aş fi redundantă, în cel mai fericit caz.

O să aleg însă tot un subiect care cu siguranţă vă e familiar. O să scriu despre sentimentul acela care vine odată cu eliberarea, dincolo de fricile care te încearcă, deşi ştii că e cel mai bun lucru care putea să ţi se întâmple în viaţă.

Mi-a venit de multe ori să las de toate şi să mă apuc de ceva pe cont propriu. Ca mulţi dintre voi, am stat ani de zile cu demisia scrisă salvată pe desktop, gata să-i dau print, s-o datez, s-o semnez şi să deschid uşa spre restul lumii. De câteva ori chiar am făcut-o. Imaginar. Pentru că nu puteam să cuprind cu gândul ce avea să urmeze, pentru că mă înspăimântau teancurile de facturi şi rânjetele arogante ale zerourilor din conturi sau pentru că, cel mai nasol, mă împietrea gândul că mi-aş putea creşte copilul fără să-i ofer tot ce e mai bun în viaţă. Până într-o zi când am ştiut că nu am de ales. Când am înţeles, oricât de clişeistic ar suna, că „ce e mai bun în viaţă” nu se cumpără cu bani. Veneam după un proiect greu, de mai bine de jumătate de an, cu multe nopţi petrecute pe canapea până se crăpa de ziuă, cu capul copilului adormit pe un picior şi cu laptopul deschis pe celălalt, cu telefoane descărcate în câteva ore, cu zeci de oameni şi sute de idei printre care nu mai aveam vreme fără să-mi trag sufletul. Aş fi putut să fac asta la nesfârşit, dar într-o bună zi proiectul s-a terminat. Mi-a fost greu să-l înlocuiesc. Nu pentru că nu mai existau proiecte, ci pentru că aveam nevoie de unul în care să cred. Atunci au început îndoielile.

Unde să găseşti un proiect în care să fii tu sută la sută? În care să pui energie şi pasiune, în care să te simţi împlinit şi pentru care, dincolo de orice, să nu simţi că-ţi sacrifici timpul atât de preţios pe care doar copilul tău îl merită deplin? Nu-l găseşti. Trebuie să-l construieşti singur.

An then it striked me!

20131011_161259

Sunt în faţa unei mese enorme, plină cu piese de puzzle. Pentru prima oară în viaţă, sunt cât se poate de onest în poziţia de a deţine toate instrumentele care să facă povestea să meargă. Trebuie doar să combin piesele corect pentru ca puzzle-ul meu să dea imaginea potrivită. Sunt la întretăiere de drumuri, într-un moment care sfidează logica. Nu trebuie să aleg, aşa cum am crezut multă vreme, căci pot să le străbat pe toate.20131012_111718

20131012_20482420131012_220630Sunt pe Arcul de Triumf, la intersecţia tuturor arondismentelor în cea mai complexă şi mai plină de viaţă metropolă dintre toate oraşele lumii. De ce să mă bucur doar de o bucată, când le pot avea pe toate? Sunt pe Champes-Élysées şi lumea întreagă e în acelaşi loc cu mine. Sunt sus, pe Turnul Eiffel, iar piesele se amestecă dedesubt. Fără nicio ordine aparentă, fără nicio mână care să le aşeze disciplinat una lângă alta, configurează de la sine cea mai frumoasă panoramă a Oraşului Luminilor. Cu fiecare pas, perspectiva se schimbă. Alegerea nu e din ce în ce mai grea, ci din ce în ce mai inutilă. La asta e bun Parisul meu. I-am dăruit o zi şi 20.840 de paşi. Mi-a dat în schimb răspunsuri. Mă învaţă că bucuria vieţii nu stă în alegerile pe care le faci, ci în detaşarea cu care le sfidezi.

 

20131011_161041

Când eram studentă, aveam obiceiul ăsta. Ori de câte ori lucrurile păreau să nu meargă aşa cum trebuia, când nu mai ştiam ce am de făcut sau pe ce drum s-o apuc, ori de câte ori îmi simţeam inima frântă şi energia la zero, îmi făceam bagajele şi fugeam. Fără să mă gândesc prea mult, fără planuri puse la punct, fără bagaje, fără direcţie precisă. Îmi căutam un loc în care să mă pierd o zi-două, cât să se potolească furtuna şi să-mi adun gândurile în cap. Fug de responsabilitate, îmi spuneam. Sunt laşă, nu-mi confrunt temerile. Fără să-mi dau seama, locurile în care ajungeam erau mereu aceleaşi: în preajma unor oameni dragi sau în spaţii în care mă simţeam în largul meu, de unde îmi trăgeam pe nesimţite energia. Prietenii mei au ştiut înaintea mea – Parisul a fost dintotdeauna pentru mine un astfel de loc. Întâmplător sau nu, am ajuns aici de fiecare dată, în cele mai importante momente din viaţă: când am terminat facultatea, când m-am separat de tatăl copilului meu şi acum, când am decis să iau viaţa pe cont propriu. Discret, Parisul a avut de fiecare dată răspunsuri pentru mine. Nu fug de responsabilitate, doar schimb perspectiva.

 

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *