Iulia: Crezi că ne înșelăm? Doar dacă…

O cunoștință îmi spusese că, dacă vreau să te uit, să arunc toate lucrurile care îți aparțineau. Ar fi fost sinistru să-mi scot inima din piept și să o arunc la gunoi, sincer.

Palma mi-am dus-o sub bărbie strângând picioarele sub fund, pernele și pătura pufoasă încercau să-mi încălzească trupul rece, însă geamul nu le dădea voie. Adoram să stau pe pervazul amenajat și să privesc piesa cea mai importantă din curte: motorul pe care mi l-ai condus când eu băusem.

– Ai încredere în mine.

Auzisem de multe ori replica asta, dar pe el voiam să-l cred.

– Am și eu o minunăție din asta, dar niciodată n-am crezut că o să conduc o alta, simt că mi-o înșel pe a mea, râse întinzând mâna pentru a i-o cuprinde.

– Dacă nu eram în situația asta, nu te-ai fi atins de ea, îi dau peste mână urcând pe motor și așteptându-l.

– Lasă-mă să ghicesc: ții la ea, spuse pornind motorul.

– Mai mult decât ai crede, răspund zâmbind încolăcindu-mi brațele în jurul trupului fierbinte al necunoscutului.

Nu aș spune chiar necunoscut în totalitate, dar nici cunoștință nu-mi este doar pentru că ne-am întâlnit timp de o lună, cu corpurile rezemate unul de altul, fără ca sufletele să se atingă. Era doar un anumit. Am impresia că-mi înșel sentimentele și mintea cu faptul că îl vreau în viața mea. Am nevoie doar de atenție și de cineva care să-mi țină companie. Iubirea e trădătoare și nu vreau s-o simt. Probabil că la fel gândea și el când îmi spunea că nu voia să-mi graveze numele în mintea lui, iar eu am fost de acord fiindcă i l-aș fi uitat oricum.

– Crezi că ne înșelăm? întrebase stând sprijinit de motor.

– Ne înșelăm în multe privințe, tot ce contează e să nu înșeli ceea ce iubești.

Răspunsul meu l-a făcut să pufnească punându-mi cheile în buzunarul de la geacă.

– Am înșelat-o de mult. Credeam că îmi vorbești doar ca să te alini, dar tot ce voiai era să mă alini pe mine. La un moment dat aveam impresia că mă foloseai, asemenea mie, dar cu timpul înțelesesem tot ce voiai și am regretat că eu am fost prima care ți-a gravat numele, nu numai în minte.

– Crezi că ne înșelăm?…

***

– Vrea să-ți facă cunoștință cu fratele lui.

Gălăgia din cafenea îmi agita simțurile, iar încercarea de a sta locului pe scaun era imposibilă. Sophia doar m-a privit și, înțelegând ce aveam de gând să fac, își luase în mână paharul de plastic cu numele ei, dându-mi de înțeles că putem pleca.

– Fratele lui? Nici nu știam că are un frate, îi spun imediat ce ieșim în aerul rece.

– Nu ți-am povestit niciodată de familia iubitului meu, normal că nu ai de unde să știi, mă lămurește însă încep să râd. Ce e așa amuzant? întreabă înghiontidu-mă cu cotul.

– E prima dată când îi spui unui băiat „iubitul meu”. Și să știi că nu te iert pentru că ai uitat să-mi spui acest amănunt. Cum te înțelegi cu ai lui?

Sorb din cafeaua cu caramel plasând-o apoi pe capota mașinii mele. Nu aveam de gând să ne plimbăm în parcul din apropiere, iar singurul loc unde era ok și liniștit era lângă lac, unde îmi și lăsasem mașina. Se strâmbă puțin scoțând pachetul de țigări din buzunarul blugilor decolorați de vreme. Mi-l întinde, iau și eu una și o aprind. După mulți ani de singurătate, Sophia își găsise bărbatul perfect alături de care era convinsă că o să aibă în sfârșit o viață pașnică. Și nu zic asta pe ghicite, îi cunosc fiecare fost, știu fiecare băiat cu care s-a întâlnit, iar ăsta chiar pare un tip în toate mințile.

– Mama lui nu prea suportă faptul că eu fumez, mai ales că el e la Academie, dar, în rest, suntem OK.

Expiră fumul cenușiu și scrumează.

– Contează că el te iubește.

Râde făcându-mă să zâmbesc și eu.

– Deci, ce zici? întreabă cu privirea ațintită pe chipul meu.

– Nu am nevoie de relații, îi răspund trăgând un alt fum din țigara pe jumătate terminată.

– Prieteni.

O privesc sceptic știind ce fel de persoană e, însă fața nu-i trăda nimic.

– Prieteni, șoptesc.

– Prieteni, dragă, nu te gândi la altceva.

Vocea lui era amuzată și știam exact de ce.

– Ai putea măcar să te abții și să nu mai râzi de mine? m-am răstit mergând apăsat pe nisipul ud.

– Nu râd, doar zâmbesc. Însă ai avut o moacă amuzată când ți-am cerut să fim.

Mă opresc simțindu-l în spatele meu. Avea dreptate, pe moment crezusem că-mi cere cu totul altceva, însă era vina lui că nu a explicat.

– Data viitoare să fii mai clar.

Nu știam să numesc această relație dintre el și eu, până să-mi ceară el să FIM. L-am privit cu coada ochiului când ne-am oprit pe o bancă să ne odihnim. Corpul îi era relaxat, însă ochii îl dădeau de gol. Nu vorbeam multe despre noi chiar dacă ne vedeam aproape în fiecare zi, subiectul cel mai discutat era arta, creată de fericire sau de suferință. Nu era fan, știam asta, dar eu o aduceam în discuție și el nu mă putea refuza. Tot ce știu despre el e că s-a despărțit de iubita lui când ne cunoscusem la bar, coincidența fiind că pentru același lucru mă aflam și eu acolo.

-Să fim, a repetat el.

Niciodată nu mi-a plăcut cuvântul „prieten” când venea vorba să cunosc o persoană de sex masculin pe care mi-o introducea Sophia. Mereu avea același plan nenorocit de a mă cupla cu câte unul, motivul ei fiind „să-ți recuperezi inima”. Ceea ce nu știa ea era că inima mea era în același loc, diferența făcând-o doar că va bate mereu pentru aceeași persoană, orice s-ar întâmpla. Acel anumit care a vrut să fim.

– Să fim?…

***

Textul ăsta e scris de Iulia. E elevă. Ne-am cunoscut acum vreun an și ne vedem ori de câte ori ajung la Iași și găsesc timp, printre treburile mele de oameni mari. Doar că, de fiecare dată când ne vedem, mă simt vinovată că n-am găsit încă formula magică de dilatat timpul, ca să cuprind în el toți copiii talentați care-mi aduc aminte că nu e mare șmecherie să fii om mare.

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *