În fiecare zi mi se întâmplă lucruri minunate

20131011_142514“Nu-mi ajunge timpul. Nu-mi ajung banii. Mă bag în prea multe proiecte. Nu stau destul cu David. Nu apuc să-mi întâlnesc prietenii atât de des pe cât aș vrea. Nu călătoresc destul. Nu-mi place ce fac. Și cel mai mult mă enervează oamenii care se lamentează.”

Preț de câteva luni, am avut un repertoriu complex de nemulțumiri. Am trăit cu sentimentul fizic că mai rău de-atâta nu se poate și că toate mi se întâmplă numai mie.

Sigur, toți avem momente în care nu ne regăsim. Odată cu nașterea copilului, am simțit că e timpul pentru un drum nou. M-am încurcat însă la intersecție. Încotro s-o apuc? Ce știu eu să fac? Cine sunt? Am căutat răspunsuri cu încăpățânarea unui catâr legat la ochi. Am încercat toate teoriile pământului, am aplicat rețete și am testat strategii de tot felul. De cele mai multe ori m-am simțit o impostoare. Cu o singură excepție. Pentru că, evident, răspunsul a fost tot timpul sub nasul meu.

Nu știu ce s-a schimbat, dar s-a întâmplat dintr-o dată. S-a produs momentul ăla în care am înțeles că nimic pe lume nu e mai important decât mine și copilul meu și că, dacă noi doi suntem fericiți, nimic altceva nu mai contează. Nici casa pe care trebuie s-o vindem, nici contractele pierdute după semnare, nici lunile de muncă neplătite, nici promisiunile neonorate în care ne-am pus speranțe, nici kilogramele în plus cu care lupt de câțiva ani încoace. Tot ce contează sunt lucrurile minunate care mi se întâmplă în fiecare zi. 

Am început să scriu pe blog dintr-o frustrare. Aceea de a nu mă fi regăsit niciunde în altă parte. Am scris în primul rând pentru mine și pentru copilul meu. Aproape de fiecare dată când am postat ceva, m-am întrebat dacă acel ceva ne-ar putea schimba nouă viața în puțin mai bine. Am scris egoist despre oamenii frumoși pe care i-am întâlnit pentru că mi-aș dori ca fiul meu să aibă viața plină de oameni frumoși. Am scris despre locuri frumoase pentru că mi-aș dori ca fiul meu să le vadă. Am scris despre lucruri care-mi plac pentru că mi-aș dori ca fiul meu să știe cum să facă propriile alegeri. Și pentru că singurul moment veritabil în care NU m-am simțit o impostoare a fost atunci când m-am definit ca mamă. Nici cea mai bună, nici cea mai rea dintre mame, cu bunele și cu relele ei. Muncesc pentru că sunt nevoită, nu pentru că vreau să pozez în superfemeia care le face pe toate. Îmi ador copilul, dar prețuiesc în egală măsură puținul timp pe care-l am doar pentru mine. Aș vrea să fiu doar eu cea care se ocupă de educația lui, dar nu pot să nu-i ador educatoarea și bunica și bona, toate femeile bune care-și pun cu grijă amprenta pe ceea ce va fi cândva personalitatea lui, pentru că știu că nu-l pot crește singură. Poate că nu-i mai iubesc tatăl, dar nu-l voi împiedica niciodată pe el să-l iubească din tot sufletul.

Paradoxal și magic în egală măsură mi se pare tocmai faptul că mă simt cel mai confortabil într-o ipostază despre care nu știu nimic. N-am diplomă de mamă și nici experiență care să mă recomande. Nu știu nimic despre ce urmează și mă tem că aș putea s-o dau în bară cu cele mai bune intenții. Dar mi-e bine așa.

După ani lungi în care am încercat fără succes să-mi construiesc o identitate, am înțeles în sfârșit că o am by defalut. Sunt mama lui David și tot ce fac de-aici înainte este pentru el, chiar și atunci când nu pare. Aveți răbdare cu mine. Măcar pe sfert răbdarea pe care mi-o arată fiul meu. Măcar o zecime din răbdarea pe care v-o arată vouă copiii voștri. Priviți-vă viața prin ochii lor și o să-mi dați dreptate. În fiecare zi ni se întâmplă lucruri minunate!

Sharing is caring :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *