Îmi vreau şcoala înapoi

      Niciun comentariu despre Îmi vreau şcoala înapoi

te-no-riCu ceva vreme în urmă, prietena mea Anamaria îmi trimitea revoltato-amuzată o fotografie cu un manual de clasa a doua din care gemenii ei, la fel ca tot restul elevilor de clasa a doua care studiază după manualul respectiv (sper că ceilalţi or fi mai norocoşi, că treaba asta cu manualele alternative e dincolo de puterea mea de înţelegere), învaţă că pluralul nearticulat al cuvântului “tenori” se desparte în silabe “te-no-ri”. Mai întâi am râs. Nu ştiu dacă din cauza şocului sau doar pentru că în cazul nostru simţul umorului trece peste medie şi are uneori tendinţe sinucigaşe. După care ne-am revenit şi ne-am îngrozit corespunzător. Dacă mama ar trebui să mă înscrie din nou la şcoală, aş fugi mâncând pământul! Dar vai! De data asta mama sunt eu şi trebuie să-l înscriu pe fii-miu la şcoală cam în… trei ani de-acum. Ce mă fac?!

Nu vreau să înşir aici toate tarele sistemului, ar însemna să nu mai termin de scris până la concediu (şi, credeţi-mă, e departe!) Oricum au grijă să ni le amintească aproximativ toată lumea cam de două ori pe an: pe 15 septembrie, când începe şcoala, sau la sfârşit de iunie, când e sezonul bacalaureatului. Toată lumea caută vinovaţi, care întotdeauna sunt “ăia de dinainte”. Vorba proverbului: prinde orbul, scoate-i ochii… Personal, nici scuza aia care zice că “avem un învăţământ după chipul şi asemănarea ministrului” nu prea mă convinge. Iar aşteptatul ăsta ca altcineva să facă ceva mă lasă fără speranţă.

La scurt timp după ce l-am născut pe David, guvernul (Boc, la vremea respectivă) a decis reducerea cu 25% a indemnizaţiei de părinte aflat în concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului şi scurtarea perioadei de acordare a acesteia. Revolta m-a făcut să lansez atunci o petiţie. Nu credeam că va avea vreun rezultat, dar azi, 3 ani mai târziu, cauza a adunat aproape 75.000 de membri. Sunt oameni care îşi cunosc drepturile şi sunt dispuşi să lupte pentru ele. Cei mai mulţi au copii de vârsta lui David, copii care cresc şi care se apropie de momentul în care trebuie să meargă la şcoală. Sunt copii ai căror părinţi privesc îngroziţi perspectiva şcolii româneşti, care înţeleg acut nevoia ca sistemul de educaţie să devină cu adevărat o prioritate în România.

Poate mi se pare mie, dar am sentimentul că de cele mai multe ori eforturile sunt concentrate spre extreme. Toată lumea îşi îndreaptă (justificat) atenţia fie spre copiii supradotaţi, fie spre cei defavorizaţi. Dar ce şanse le dăm celorlalţi, celor care nu pleacă nici la studii în străinătate, nici în Spania, la cules de căpşuni (cum le zice, spre disperarea mea, DOOM-ul cel nou)? Ce facem cu cei care rămân aici, fie pentru că aşa aleg ei, fie pentru că nu pot altfel? Ce facem cu masa critică, aceea care va forma România de peste 10-20 de ani, ţara de care suntem atât de grăbiţi să ne plângem? Sigur că îmi doresc o şcoală bună pentru David, sigur că mă gândesc deja că va studia în străinătate. Dar dacă el va alege altfel? Ce şanse are aici la o educaţie solidă?

Pentru ei, pentru părinţii copiilor de toate vârstele, pentru copiii care nu ştiu ce le rezervă şcoala mâine, am lansat azi o cauză nouă. Ştiu că poate părea puţin, aşa cum ştiu că sunt mulţi cei care şi-ar dori sau chiar încearcă să facă ceva ca să schimbe lucrurile. Mi-aş dori ca vocea noastră să fie auzită şi vă invit să ne întâlnim într-un spaţiu în care să căutăm împreună soluţii. Eu îmi vreau şcoala înapoi. Aşa cum o ştiam eu când eram elevă: performantă, onestă, cu profesori adevăraţi şi elevi educaţi, în cel mai deplin sens al cuvântului. Voi nu?

http://www.causes.com/causes/1013401-imi-vreau-scoala-inapoi

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *