Dă-i drumul în lume

Mama și Supereroul

Mama și Supereroul

Umblă o poveste în familia mea care zice că maică-mea ar fi ajuns arhitect dacă n-ar fi existat… Poșta Română. Pentru că era fată isteață, sora bunicului a luat-o la București, să-i schimbe viața. A înscris-o la școala de desen tehnic, specializarea drumuri și poduri, unde biata făptură a mers preț de câteva săptămâni. Cam până l-a răzbit dorul pe bunicul, altfel un munte de om, dar inimă slabă când venea vorba de singurul lui copil, maică-mea, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Nu l-a lăsat sufletul să o știe departe, așa că s-a gândit cum să o facă să se întoarcă la el. Și iată cum într-o zi, în apartamentul tușii Anghelina de la București sună telefonul.

– Viorică, fată (asta e mama, vedeți bine), hai acas’ că mor!

N-a fost chip pentru biata mătușă să o facă pe Viorica să înțeleagă că moșul e nebun și că n-ar fi avut cum să fie pe moarte și să ajungă totuși la Poștă să-i dea telefon s-o cheme acasă. Că doar Mișu era pândar la câmp, nu vreun latifundiar, iar la noi, la țară, telefon era numai la poștă. A fost telefonul care i-a schimbat fetii viața: și-a făcut Viorica bagajele și dusă a fost. A lăsat școală, a lăsat viitor ca să stea lângă bunicul. Care a și măritat-o la 16 ani, cu bărbatul pe care tot el l-a considerat potrivit pentru ea și lângă care e și acum, după mai bine de 60 de ani de căsnicie: nu pentru că ar fi fost cea mai fericită dintre căsnicii, ci pentru că până acolo a mers simțul datoriei la care s-a simțit obligată mama în fața părintelui ei.

La povestea asta mă gândesc des de când sunt mamă. Și la cât de ușor poți s-o dai în bară ca părinte, cu cele mai bune intenții. La povestea asta m-am întors de curând cu mama când am vizitat-o împreună cu Supereroul David și i-am zis că-l pregătesc să-și facă singur alegerile în viață.

– Și cine o să aibă grijă de tine la bătrânețe? m-a întrebat.

Nu știu cum ar fi arătat viața mamei fără telefonul ăla al bunicului, care s-a stins după mulți ani, așa cum și-a dorit, cu ea la căpătâi. Poate că n-aș fi fost nici eu aici, să scriu povestea. Dar sunt. Și am devenit la rândul meu mamă. Sper din tot sufletul să fiu un părinte care să nu fie dependent de copil la bătrânețe. Și mai sper ca singurul serviciu care să țină locul Poștei să fie cel de curierat prin care să-mi trimită, din când în când, medicamente. Sau cărți. Sau flori. De oriunde îl va duce viața în lume. (Doar să aleagă un serviciu de încredere. Știu că am zis că-l las să-și facă singur alegerile în viață, dar pe-ăsta o să i-l sugerez eu: aud că se descurcă foarte bine cei de la allpacka).

În fotografie este mama (împreună cu Supereroul) în ziua în care împlinea 71 de ani. Trăiește la fel ca pe vremea bunicului: docilă, discretă, modestă și cu toată doza aia de bun simț al datoriei care, dacă i-ar fi lipsit, cine știe unde ar fi dus-o viața. 

Sharing is caring :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *