Cum îmi aleg destinațiile: Parisul lui Hemingway

Prima oară am pus piciorul în Paris la două săptămâni după ce terminasem facultatea. Tocmai ieșisem dintr-o relație care mă lăsase (cum altfel?) cu inima bucăți, așa că alesesem să pun cât mai mare distanță între mine și omul care părea atunci că-mi distrusese viața. Aveam puțin peste 20 de ani și, cu bani împrumutați, mi-am permis un bilet de autocar și o lună de chirie, până să găsesc un job sezonier ca bonă. Dar asta e altă poveste.

Niște prieteni români mi-au arătat orașul din mașină, dar când am pus piciorul în piața din fața Catedralei Notre Dame, am știut că de locul ăla mă leagă ceva ce n-am mai găsit niciodată în nicio altă parte de lume. O energie inexplicabilă, ca un curent electric, mi-a traversat corpul din tălpi până în fundul sufletului și a rămas acolo pentru tot restul vieții.

Nu știu dacă avea vreo legătură cu faptul că primele cărți pe care le-am citit în copilărie erau din lumea cu capă și spadă și că Notre Dame era unul dintre decorurile încăierărilor cu muschetari sau pentru intrigile de la Curte. Cert e că Parisul pentru mine a fost mereu locul în care, complet neplanificat și fără resurse, viața m-a dus în cele mai dificile momente și unde, fără să le caut, am găsit răspunsuri la situații care păreau de nerezolvat. Era firesc să fie ăsta punctul de plecare pentru proiectul vieții mele. The Writing Journey nu putea începe altundeva decât la Paris.

Odată ales cu grijă începutul, rămânea problema scriitorului. Să-mi placă și să mă provoace în același timp. Nu că n-aș fi avut opțiuni, dimpotrivă, tocmai asta era dificultatea, să mă opresc la unul singur. Partea bună în povestea asta este că îmi permit să fiu complet subiectivă: nu mă obligă nimeni să aleg un om sau altul, o carte sau alta, o poveste sau alta, așa că de ce să nu mă opresc la o generație? În mintea mea, s-au îngrămădit dintr-o dată Joyce, Fitzgerald, Hemingway, Gertrude Stein, Picasso mai ceva ca-n Midnight in Paris-ul lui Woody Allen, așa că Lost Generation s-a ales practic singură.Pe Hemingway îl citisem prin liceu, obligată de cine știe ce listă de lecturi primită într-o vacanță de vară. L-am bifat și, spre marea mea rușine, am trecut mai departe fără să-mi atragă atenția în mod special. N-am fost niciodată vreo pasionată de literatură de război și nici marea nu prea era spațiul meu de confort așa că Adio, arme! sau Bătrânul și marea nu mi-au spus nimic mai mult decât lecturi obligatorii. Obligatorii adică forțate. Forțate adică bifate și uitate.

Și totuși, de câțiva ani încoace, de când am început să studiez mai atent procesul scrierii creative, am decis că Hemingway is God. Încă îmi e rușine de primul impuls cu care l-am aruncat în fundul unui raft de bibliotecă, but well… uite șansa mea să recuperez frumos. Salut, monsieur Hemingway! See you in Paris! Let The Writing Journey begin!

Faptul că orașul nu-mi era deloc necunoscut a fost un mare avantaj pentru prima călătorie dintr-un proiect care se construia de la sine. Știam locurile, dar nu le privisem niciodată altfel decât cu interes turistic. Așa că mi-am făcut în minte traseul, mi-am pus în rucsac o carte, două tricouri și o periuță de dinți și, cu biletele în mână, am urcat în avion.

A mai avut ceva special călătoria asta: n-am plecat singură. Au venit cu mine două femei a căror prietenie mi-a fost dăruită cu generozitate de anul care a trecut. Cu Andreea împărtășeam pasiunea pentru cititul compulsiv, iar faptul că nu alegem întotdeauna aceleași cărți sau că fiecare dintre noi se oprește la altceva într-o poveste m-a ajutat să văd the bigger picture în experiența asta atât de personală. Florina vedea pentru prima oară Parisul, iar entuziasmul unui privitor “virgin” adăuga o energie nouă întregii experiențe. Bonus, la destinație ne-a așteptat prietena mea de aproape o viață, Mihaela, care a completat gașca de fete și ne-a adus în plus savoarea locală pe care-o gustă ca locuitoare a Parisului de câțiva ani încoace.

A fost exact așa cum ne-a promis Ernest: A Moveable Feast. Am băut cafea la Cafe de Flore, cu ochii în Les Deux Magots, cele două cafenele unde Hemingway își găsea inspirația privind trecătorii sau intrând în vorbă cu ospătarii.

Am descoperit apartamentul cu obloane albastre în care a trăit ani de boemie cu prima lui soție și copilul lor, cu resurse financiare mici, dar cu resurse imense de bucurie pură.

L-am vizitat, în trecere, și pe prietenul James Joyce, irlandezul pricăjit bătăuș cu ochelari care îi provoca pe bețivii locului doar ca să-l cheme în ajutor pe boxerul Hemingway.

Am simțit mirosul cărților în Shakespeare and Company, biblioteca de unde împrumuta cărți pe datorie, și ne-am oprit pe scările de lângă primăria arondismentului 5, așteptând taxiul care să ne ducă și pe noi, ca-n filmul lui Allen, într-un trecut nu prea îndepărtat în Parisul Generației Pierdute.

Ne-am rătăcit pe străduța pe care nimeni nu-și mai amintește să fi trăit scriitorul la a doua lui oprire în Paris. Numărul 113 fusese transformat în 115 bis, ca să țină ghinionul la distanță, iar în locul fabricii de cherestea unde își găsise cămin, se ridica azi un imobil de fițe în fața căruia un francez între două vârste m-a privit cu suspiciune când l-am întrebat de casa lui Hemingway. Habar n-avea că se-așeza în fiecare noapte peste muza adormită.

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *