Citește-mă, sunt tu!

      1 comentariu pentru Citește-mă, sunt tu!

_MG_0884Mama și-a dorit mult o fată. Și-a riscat viața la propriu ca să mă aibă. Iar atunci când am venit pe lume, am devenit instantaneu păpușa familiei, cu tot ce înseamnă asta: rochițe cu volane, șosete cu ciucurași, pantofi de lac, dar mai ales pampoane uriașe în părul lung. Luuuung, lung, lung… Pletele alea blonzii și buclate după care întorceau alte mame capul pe stradă,  codițele bogate împletite măiestrit deasupra capului (eat this, Iulia Timoshenko!), fundițele voluminoase în toate culorile pământului, eram un spectacol, ce mai! Și sub toată splendoarea aia capilară, instalați confortabil, ei – păduchii!

Am citit de curând  Lean In, cartea lui Sheryl Sandberg , COO al Facebook, și m-am amuzat teribil de momentul în care, în avionul plin de manageri de la e-Bay cu care trebuia să ajungă la o importantă reuniune de afaceri, Sheryl a descoperit că fiica ei, pe care o luase cu ea, avea păduchi. Am râs cu voce tare când mi-am amintit fața îngrozită a maică-mii de cum mă prindea că mă scarpin mai dihai (Iar, fetică? Abia te-am scăpat de lighioni în primăvară!) Venea apoi spălatul cu gaz după care mă ustura capul o lună și-mi duhneau cosițele de stăteam câte-un trimestru singură-n bancă. Dar, mai ales, rușinea că mă află toată școala.

De acolo, din copilăria mea, am știut să-i recunosc atunci când i-am văzut pentru prima oară în capul Supereroului. Ăsta e David, fii-miu, lumina ochilor mei – trezit abrupt din somn ca să se scarpine de păduchi! Iar de la Sheryl am știut că incidentul ăsta nu era nicicum o tragedie, ci un motiv de amuzament pentru mine și prietenii mei, dintre care cei mai mulți recunosc azi cu nonșalanță că au trecut prin experiențe similare. Niciunul nu uită însă cât de greu a fost să treacă peste sentimentul ăla de vinovăție, de rușine, de teamă. Pentru fiecare a rămas undeva acolo reflexul lui „să nu afle lumea”!

M-am întâlnit zilele trecute cu o prietenă. Am cunoscut-o la Cuib, la cursul de redactori, unde pentru proba practică a făcut un proiect de blog personal care mi-a atras atunci atenția. Am întrebat-o cum îi merge blogul. Îmi mărturisește că se gândește la curs în fiecare săptămână, pentru că la serviciu lucrurile s-au schimbat mult pentru ea: e mai atentă acum la materialele pe care e scrie, la oamenii cu care vorbește și mai riguroasă în procesul de documentare, așa cum a învățat de la Simona Calancea. Se muștruluiește singură că nu găsește timp să scrie pe blog. De fapt, recunoaște, are rețineri pentru că i se pare că nu are mereu de spus lucruri atât de importante pentru alții. Și atunci mi-a venit în minte episodul păduchilor din cartea lui Sheryl Sandberg. Cine ar fi crezut că, dintr-o carte de câteva zeci de pagini despre succesul în afaceri, statistici și prevederi legislative, mesaje motivaționale și sfaturi de carieră, fix paragraful ăla ar putea avea o influență atât de mare asupra mea? Că mă va ajuta să trec peste toate traumele copilăriei și să vorbesc deschis și relaxat despre faptul că propriul copil și întâlnirea lui cu „lighioanele”. Și tot momentul ăsta m-a convins că nu e rău să scrii pe blog, chiar dacă ai impresia de multe ori că n-ai ce spune, pentru că oricare dintre cei care te citesc pot fi tu. Și reciproc 🙂

 

Sharing is caring 🙂

1 comment on “Citește-mă, sunt tu!

  1. Carmen

    Multumesc mult pentru ganduri, Liv! 🙂
    Sa stii ca n-au ramas fara ecou. Indata ce termin de documentat subiectul motivatiei, I’ll go public. 🙂

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *