Cine mai bagă bani în presă

      Niciun comentariu despre Cine mai bagă bani în presă
topic_money-media-electionsM-am ținut întotdeauna departe de politică, deși e greu să faci asta când lucrezi în presă. Cei care mă cunosc știu că pentru mine jurnalismul înseamnă în primul rând serviciu public și că am mai degrabă o aplecare spre conținutul din spațiul social. Însă cea mai plină de satisfacții parte din cariera mea în presă a fost cea în care i-am învățat pe alții, cât și cum am știut eu mai bine, principiile meseriei. Perioada în care am deschis stații locale sau în care am lucrat ca editor, producător, coordonator de campanii sau trainer într-o televiziune de știri încă echilibrată la vremea aia a fost pentru mine ocazia să interacționez cu minți tinere, pe care le-am îndrumat să facă lucrurile așa cum le-aș fi făcut eu: onest, asumat, în interesul celor care mă privesc, mă citesc sau mă ascultă. Pentru că încă sunt de părere că cel mai valoros lucru pe care îl poți face în meseria asta este să-ți respecți propria semnătură și să înțelegi responsabilitatea pe care o poartă. 

După ani intenși de presă, în care am învățat de la fiecare dintre oamenii pe care i-am întâlnit pe parcurs, ezit totuși să mă definesc deplin drept om al acestei meserii – nu mă recunoaște nimeni pe stradă, n-am făcut suficient teren și nici n-am schimbat lumea cu materialele pe care le-am scris. Am simțit întotdeauna că rolul meu a fost altul. Ăsta e și motivul pentru care n-am niciun regret că am renunțat de ceva vreme să mai lucrez într-o instituție de presă, zonă pe care am părăsit-o formal după aventura Raport de țară de la Digi24. N-am rupt însă complet legăturile cu lumea presei și ecourile nemulțumirilor ajung la mine oricât m-aș feri de ele: presiunile patronilor, alterarea misiunii editoriale, lipsa siguranței locului de muncă, lipsa de resurse, salariile întârziate, dar mai presus de toate, superficialitatea cu care e tratată meseria asta. Și îngrijorarea că nimic bun nu vine din urmă. Sau prea puțin…
Citesc azi despre inițiativa lui Valeriu Nicolae, care visează să înființeze un Fond prin care să-i încurajeze pe oamenii cinstiți să facă presă și politică de calitate. Citesc și reacțiile colegilor mei din presă. Sigur că planul are găuri și că, vorba lui Vlad Stoicescu, și drumul spre iad e pavat cu bune intenții, dar…
Sunt deja ani buni de când ne plângem că școala nu își joacă suficient de bine rolul, că tinerii sunt nepregătiți, superficiali și cu pretenții prea mari pentru ceea ce știu să facă. Unul dintre argumentele pe care le-am auzit frecvent, pe lângă lipsa dotărilor din facultățile de profil, a fost lipsa oamenilor cu experiență de la care copiii ăștia să poată să învețe. Și totuși, lucrurile s-au schimbat mult în ultimii ani: îmi vin în minte așa, la prima mână, Emilia Șercan, Cristi Lupșa sau Oana Băluță, dar pe lângă ei sunt o groază de jurnaliști extraordinari care lucrează acum cu tinerii care visează să facă presă. E un început bun, dar e nevoie de mai mult.

De ceva vreme încerc să pun pe picioare un proiect de educație media în liceele din România. I-am zis SmartSchooling și mi se pare că e smart. Ideea e să îi învăț pe copii despre presă mult mai devreme de momentul în care și-o aleg ca meserie, pentru că nu toți vor ajunge reporteri, dar toți vor ajunge, invariabil, consumatori de informație. Iar consumul ăsta trebuie făcut în cunoștință de cauză dacă ne dorim o viață mai bună pentru ei, pentru că un public informat poate forța presa însăși să devină mai bună. Și pentru că nu mi se pare firesc să îi pun pe ei să plătească pentru dreptul la o presă corectă, caut de ceva vreme surse de finanțare. În naivitatea mea, mi-am imaginat că orice companie care plătește câteva zeci de mii de euro pentru o petrecere de Crăciun la care se mândrește cu responsabilitatea socială ar putea să găsească într-un buzunar câteva sute pe care să le bage azi dezinteresat în educația celor pe care-i vor angaja mâine, ca să aibă un motiv mai puțin să se plângă apoi de slabele lor performanțe profesionale, sociale sau de care mai vreți. Greșit! Dacă fapta bună nu are destulă vizibilitate, dacă nu vine la pachet cu beneficii și dacă nu e aplaudată public, sau dacă nu e de Crăciun, de Paște și cu resurse minime, direcționate spre cazuri sociale provocatoare de râuri de lacrimi nu merită câteva sutici.

Și-atunci, zic ca Vlad Stoicescu: „o inițiativă de finanțare media patronată de un consiliu director din care să facă parte oameni cu mize politice precise, precum Dacian Cioloș sau Raluca Prună, chiar nu-i soluția salvatoare, nici pentru societate și cu-atât mai puțin pentru jurnalism”. Dar cum ar fi dacă banii ăștia nu s-ar duce spre jurnaliști, ci spre cei care pot să oblige presa să devină mai responsabilă? De ce n-ar face asta Fondul lui Valeriu?
Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *