Cine naiba ziceai că ești?

      4 comentarii pentru Cine naiba ziceai că ești?

Modestia e pentru proști, mi-a zis mie un prieten mai demult. Iar eu i-am zis că e prost, cum altfel?! Mama m-a învățat toată viața că e rușinos să vorbești despre tine, că doar nu ți-au murit lăudătorii. Iar eu pe mama o ascult. În fine, uneori o mai ascult. Mă rog, o ascultam…

După aia m-am angajat într-o televiziune. De știri. În care, ce să vezi, politica de comunicare zicea că nu ai voie să vorbești despre tine, că știrile sunt muncă de echipă, iar în echipa de știri nu există vedete, nu există eu. Există doar noi. Munca ta vorbește pentru tine.

După aia m-am apucat de fel de fel de proiecte, unele mai europene decât altele, altele mai private decât celelalte. Nu poți să ți le asumi, că sunt pe banii Uniunii. Sau ai companiei care investește în angajații proprii, în cerc restrâns. Nu vorbești despre munca ta, ci despre rezultate și indicatori.

Doar că după aia îți dai seama că știi și poți să faci o groază de lucruri mișto și că îți plac oamenii și că nu poți să trăiești fără ei și că vrei să dai mai departe tot ce-ai adunat în anii ăștia și deschizi porțile. Și atunci te lovește:

– Băi, eu aș veni la cursul tău, că pari simpatică, dar cine naiba ziceai că ești?

BAM! In your face!

Asta era acum un an, când am început să fac primele cursuri deschise de Storytelling. Cred că era cineva din Iași care îmi scria după ce văzuse anunțul postat pe undeva, pe Facebook. Omul n-a ajuns niciodată la cursul meu, dar întrebarea lui mi-a deschis pentru prima dată ochii. Sigur că știam și eu că trebuie să lucrez la asta. Sigur că îmi spuseseră zeci de oameni același lucru, dar până n-a venit de la un necunoscut complet dezinteresat, n-am luat niciodată în calcul nevoia asta. O nevoie profesională perfect justificată, care să mă ajute să-mi fac treaba bine (normal că a trebuit să-mi caut argumente să mă conving mai întâi pe mine că nu se poate altfel. Normal că eu însămi le spusesem altora același lucru de sute de ori înainte.) Așa că am ales calea compromisului rezonabil: să fiu atentă la oamenii care îmi intră în viață și la felul cum o fac.

Prima a fost Oana Radu. A venit la atelier ca să învețe să scrie o carte, dar când a aflat că nu e destul să o scrie, lumea ei s-a întors de-a-ndoaselea:În ultimul an, am mai cunoscut oameni care au venit la atelier cu gândul că ar vrea să-și transforme viața în carte la un moment dat. Să le cunosc poveștile e una dintre cele mai frumoase recompense pe care mi le aduc întâlnirile astea. Cei mai mulți încă mai luptă cu ezitările: cine sunt eu să cred că povestea mea e importantă? Ce am eu de spus? Cu ce sunt eu mai special decât alții ca mine? Le-aș spune-o pe-aia cu modestia, dar nu-mi permit din prima. Așa că începem să explorăm, să căutăm motivele, să alegem momentele importante și să gândim structurile.

Nope, nu începi cu m-am născut și termini cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Nu-ți permiți să fii liniar și previzibil pentru că nici viața ta n-a fost așa, nu? Trebuie să-l faci pe cel care-ți citește povestea să o trăiască odată cu tine. Nu poți să-i dezvălui sensuri pe care nici tu nu le-ai văzut la vremea lor, trebuie să-l lași să le descopere cu timpul, așa cum ai făcut și tu. Să-ți trăiască viața în toate rolurile pe care le-ai avut. Așa cum ai făcut și tu. Iar pentru asta e nevoie de structură și de o construcție atentă, care să nu spună prea mult prea devreme, dar nici să nu ascundă detalii importante și să frustreze cititorul. Totul stă în structură, a reținut Raluca Pușcașu și aplică asta în articolele de pe blogul ei.Nu întotdeauna cei care vin la ateliere vor să învețe să scrie cărți. Mulți dintre ei au scris deja. Unii vin de curiozitate, alții ca să cunoască oameni, iar alții ca să testeze și o altă perspectivă. De cele mai multe ori, experiența ne îmbogățește pe toți, în egală măsură, iar întâlnirile de la curs se transformă în prietenii frumoase. Scriitorul Ioan Antoci e unul dintre noii mei astfel de prieteni.

Uneori, prieteniile încep să se lege chiar înainte de prima întâlnire. Iulia, Mihaela, Georgiana mi-au scris așa, out of the blue, și mi-au bulversat sistemul înainte să ne cunoaștem. Da, mamă, știu că nu e frumos să te lauzi, dar uite ce frumos zic fetele astea. Cum să nu le iubești?

Știu că un final reușit e la fel de important ca un material întreg, dar habar n-am cum să închei articolul ăsta de show off. O las pe Corina Poptean, complet de acord!

Sharing is caring 🙂

4 comments on “Cine naiba ziceai că ești?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *