De ce e „Casa de Căcat” cea mai frumoasă metaforă din lume

Când se înscriu la atelierul de Storytelling, oamenii se așteaptă ca la final să primească un Caiet de cuvinte și expresii frumoase din care să aleagă în fiecare zi cele mai strălucitoare epitete cu care să-ți lași cititorii fără cuvinte. Știți, ca alea pe care ne punea doamna învățătoare să le trecem în vocabular în școala primară, din care se scurgeau lung și lipicios adjective, comparații, personificări… Well, not on my watch!

Pe bune acuma, câți vă mai amintiți cu plăcere de orele în care trebuia să analizați metaforele din cine știe ce text sau să recitați dintr-o suflare definiția metonimiei fără s-o confundați cu sor-sa, sinecdoca? Și câți au rămas fanii anaforei sau ai tricolonului, epizeuxisului, diacopei, antitezei sau care dintre voi nu poate să trăiască fără două-trei antimetabole pe zi? Cum nu știți ce sunt alea? Păi și de ce-ar trebui să învățați despre ele la atelierul de scriere creativă dacă nici în școală nu v-au plăcut?

Dacă scriitura are vreun secret ca să prindă la public, mă tem că el nu e în cantitatea de figuri de stil înghesuite pe centimetrul pătrat de pagină, ci dimpotrivă. Cu cât te faci mai bine înțeles, cu atât îți convingi cititorii să nu plece prea repede de lângă tine. Nimănui nu-i place să consulte dicționarul la fiecare două rânduri și nici siropul în exces nu e foarte sănătos. Secretul stă în echilibru și autenticitate: scrie cum vorbești.

Nu mai e demult niciun secret pentru cine mă cunoaște că, atunci când e vorba de recomandat ceva de citit, nici n-apuci să termini întrebarea că ți-am și răspuns: J.R. Moehringer, pentru mine omul cu cel mai relaxat stil pe care l-am citit vreodată. Am ajuns la el din întâmplare, pe vremea când găzduiam The Reading NEST, clubul de lectură moderat de Marius Chivu. Mă simțisem prost la prima întâlnire, la care mersesem fără să citesc cartea propusă și am vrut să-mi spăl rușinea la a doua. Așa că am pus mâna pe carte, mi-am luat la îndemână un pahar de vin ca să-mi fac curaj și am atacat frontal cele 575 de pagini din Dulcele bar într-o sâmbătă seară.

La pagina 29/30, mi s-a scurtcircuitat definitiv sistemul. Acolo am dat peste bucata asta:

„Locuiam cu mama în casa bunicului meu, o bornă pentru Manhasset, aproape la fel de cunoscută ca barul lui Steve. Oamenii treceau adesea cu mașina prin dreptul casei bunicului și o arătau cu degetul, și odată l-am auzit pe un trecător dându-și cu părerea  că locuința suferea probabil de un soi de boală dureroasă a caselor. De fapt, suferea de comparații. Printre elegantele case de turtă dulce victoriene și cochetele locuințe în stil colonial olandez, căsița Cape Cod a bunicului era de două ori îngrozitoare. Bunicul susținea că nu-și permite să o repare, dar adevărul era că nu-i păsa. Cu o tentă de sfidare și mândrie perversă, o numea Casa de Căcat și nu se sinchisea când acoperișul începea să se încovoieze ca un cort de circ. Nici n-a băgat de seamă când vopseaua a început să cadă în bucăți de dimensiunea unor cărți de joc. I-a căscat bunicii în față când aceasta i-a atras atenția că drumul de acces se crăpase în zigzag de parcă ar fi fost lovit de trăsnet – și chiar îl lovise trăsnetul. Verișoarele mele văzuseră fulgerul sfârâind de-a lungul drumului și ratând cu puțin acoperișul. Până și Dumnezeu, mă gândeam, arată cu degetul spre casa bunicului.”

Vinul a rămas nebăut în pahar, patul a rămas neatins, iar perna și-a ținut singură de cald până dimineața, că eu am uitat de mine pe băncuța din balcon, cu ochii în carte și n-am lăsat-o din mână până n-am dat-o gata. Dar din toată toată, bucata asta mi s-a imprimat pe creier. Iar în ultimul an și jumătate cred că am recitat-o de cel puțin 480 de ori când oamenii îmi spun că ei nu se pricep la metafore.

Ca să înțelegeți contextul: Dulcele bar e un volum de memorii în care autorul, un jurnalist american pentru care nonficțiunea e mult mai mult decât sarcină de serviciu, își povestește copilăria și adolescența. Un puști crescut de mama singură, în absența tatălui își găsește modelul masculin în grupul de bărbați din cartier care se adună ritualic în bodega din capătul străzii. Cei doi locuiesc temporar în casa bunicului, locul în care se adună recurent toți membrii familiei lărgite ori de câte ori se trezesc în situații fără ieșire: mătușile după ce divorțează, unchii după ce rămân fără slujbă, verișorii după ce ies din pușcărie, toată menajeria se mută în casa bunicului unde-și varsă rahatul.

“Unchiul Charlie vrea să doarmă, mătușa Ruth strigă la cei șase copii, eu cu mama ne-am muta, dar nu putem, că nu avem bani, iar de la tata nu primim nimic.”

Rând pe rând, locatarii pleacă spre destinații mai spălate imediat ce simt că ies din rahat și că viața lor se pune pe direcție. Păi cum să spui chestia asta mai onest, mai simplu și mai relevant decât în pasajul de mai sus?

De ce e Casa de Căcat cea mai frumoasă metaforă din lume? Pentru că e onestă, autentică și complet lipsită de ipocrizie. Pentru că e despre oameni obișnuiți, cu vieți obișnuite, cu vorbe obișnuite, cu gesturi obișnuite. Îl și văd pe bunicul căscându-i bunicii în față, în timp ce trec cuvintele pe lângă el, cu o tentă de mândrie și sfidare perversă (really? lângă bunicul?), văd bucățile de zugrăveală căzute de pe pereții exteriori, văd acoperișul încovoiat ca un cort de circ, dar, mai ales, văd textul cum se închide rotund în degetul lui Dumnezeu arătând spre casa bunicului, la fel cum degetele oamenilor o fac la începutul paragrafului.

Între noi fie vorba, aș lua pasajul ăsta rând cu rând și l-aș descompune și l-aș recompune la nesfârșit pentru oricine ar avea răbdare să mă asculte. L-aș preda oricând în școli și nu l-aș da pe nicio rază de soare strălucind prin păr bălai, pe niciun ochi albastru ca străfundul nesfârșit al mării, pe nicio inimă bătând în piept ca porumbelul gata să se încaiere cu fluturii din cine știe ce stomac. Pentru că te învață să fii tu însuți, cu vocea ta, cu stilul tău, cu vorbele tale. Așa cum sunt și atelierele de storytelling pe care îmi place să le fac așa, abrupt.

Iar când m-aș face mare, m-aș face Moehringer.

Sharing is caring 🙂

4 comments on “De ce e „Casa de Căcat” cea mai frumoasă metaforă din lume

  1. Schmitza

    Cartea aceasta are încă țipla pe ea şi aşteaptă weekendul pe care-l voi alege să mi-l petrec doar cu ea. Mă faci să o bag în fața altora :)))).

    Reply
  2. Galia

    Acum am citit articolul. Mi-a dat o stare asemanatoare unui sut in fund. Am lipsit ani din viata mea stand cu nasul in lucruri cotidiene de „cacat”. Sa revenim la sutul dorsal. Primul efect: sa citesc constient! Al doilea efect: sa pun mana sa scriu fara sa caut motive de a nu scrie conexe.
    Liviana, in cutia mea cu lucruri pretioase s-a mai adaugat ceva ce lipsea: tu si felul tau de a comunica!! Multam!

    Reply
    1. Liviana Tane Post author

      Uite-așa mi-aș începe fiecare săptămână! Mulțumesc mult, Galia! E o bucurie să te cunosc, ești o inspirație!

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *