Cât timp petrecem cu copiii noştri?

contra curentuluiCând nu am gărzi, am şedinţă la Consiliul Judeţean. Se întâmplă uneori să nu-mi văd copilul câte trei zile. I-am explicat că merg la serviciu ca să avem bani să cumpărăm jucării. Mi-a răspuns că nu-i trebuie nimic, că are tot ce-i trebuie, şi că tot ce-şi doreşte este să stau cu el.” Ascult cuvintele mamei devenită personaj în campania de 1 iunie pe care o rulăm la televizor săptămâna asta şi nu pot să-mi reţin un gând în colţul minţii:ce mamă! Eu n-am să ajung niciodată aşa, mie nu mi se poate întâmpla!

Telefonul sună din nou din redacţie, au nevoie de material ACUM, ca să plece în montaj, altfel nu intră la televizor când trebuie. Promit că sunt gata în 15 minute. Am adunat 3 ore de filmare şi 14 pagini de text pentru două materiale care vorbesc despre destrămarea familiei tradiţionale şi despre cât timp mai petrec părinţii cu copiii lor. Sunt expertă în amândouă, aşa că-i dau înainte.

Sună din nou telefonul. Buni. Ridic aparatul şi, înainte să apăs butonul verde, îmi trec prin minte cel puţin cinci scenarii posibile pentru care m-ar suna la 9 dimineaţa. Răspund. “Nu ştiu ce faci acum, o aud la celălalt capăt, dar David e îmbrăcat şi încălţat de o oră, aşteptând să vii să-l duci la grădiniţă.” Fuck, îmi ieşise complet din cap. De o săptămână l-am dus pe copil la bunică-sa. Am două campanii în derulare, o acţiune de voluntariat şi câteva proiecte mici pe care trebuie să le termin rapid. Trebuie doar să merg dimineaţa să-l iau pe David şi să-l livrez la grădiniţă.

Promit 20 de minute. Trimit materialele în redacţie, urc în maşină, ajung să iau copil şi bunică şi opresc în faţa grădiniţei la 9:26. Parchez, înşfac copilul cu o mână şi ghiozdănelul cu cealaltă, îi vâr mânecuţele de-a-ndoaselea în timp ce cu umărul mă chinui să nu scap pe jos telefonul la care vorbesc cu corespondentul de la Cluj care a filmat la Brăila şi e în training la Constanţa, dar trebuie să plece pentru liveuri la Sălaj. Împing cu celălalt umăr uşa de la intrare în grădiniţă. Uşa rezistă. Insist. Debusolată, închid telefonul.

“Mama, unde sunt copiii?”

Azi e joi. Adina îmi spusese că merg la teatru. Îmi spusese şi unde. Şi de la ce oră. Trebuia să-mi fi notat undeva.

O lăsăm pe Buni la fizioterapie. O să vină ea peste două ore să stea cu David, ca să pot pleca la redacţie. Îmi promit în minte că următoarele trei zile nu mă dezlipesc de el. Doar să termin treaba azi.

Am ajuns acasă seara, după 11. Am găsit pe telefonul personal (cel pe care uit frecvent să-l iau cu mine, pentru că nu mă sună pe el decât mama şi educatoarea copilului) următorul mesaj: “Bună dimineaţa. Am pornit la teatru. Suntem in autobuz. Dacă doriţi să ne urmăriţi ca-n filme, vom fi la Ţăndărică – Lahovari. Pupăm întreaga trupă de pitici arici ;)” îmi scria la 9:24 Adina Albina.

Seara am luat copilul, bunica şi bona şi i-am dus la Fantasmagoria, la Teatrul de pe Lipscani. Ploua torenţial când am ieşit, până la maşină ne-a făcut fleaşcă, iar pe David l-am lăsat să plescăie în voie cu picioarele prin toate băltoacele de pe trotuar, în ciuda protestelor disperate ale bonei. Oricum nu putea să le ocolească, măcar cu distracţia maximă să se-aleagă. Peste noapte l-am ţinut acasă şi am dormit îmbrăţişaţi. De dimineaţă am ajuns la timp la grădiniţă. La prânz o să-l ia Gina şi o să-l ducă la Buni, că până luni am de terminat cinci scenarii de emisiune, de planificat Raport de ţară pentru următoarele şase judeţe, plus de trimis la montaj materialele pentru săptămâna viitoare. Campania de 1 iunie a ieşit frumos la televizor, dar a fost în mare măsură meritul lui Carmen şi al lui Toni.

Voi cât timp petreceţi cu copiii voştri?

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *