Când nu pot schimba sistemul, mă folosesc de el cu neruşinare

bataie Parlament Japonia“Pentru ca întregul mecanism să se declanşeze, este nevoie ca cineva să propună proiecte de legi – care, la capătul unui proces dificil şi, de regulă, îndelungat, să devină legi”, citesc în Cartea Albastra a Democraţiei, pe site-ul Asociaţiei Pro Democraţia.

N-am fost niciodată interesată de politică. Nu ştiu dacă e normal sau dacă mă onorează, mai ales în calitatea mea de om care practică jurnalismul de nişte ani buni, deloc puţini, încoace. Tehnic, înţeleg perfect procesul şi îi stăpânesc, la nivel teoretic, procedurile, însă am refuzat cu încăpăţânare să intru în dispute care ţin de principii sau doctrină.

Nu am nici simpatii nici antipatii şi îmi ţin părerile doar pentru mine. De-a lungul vremii, m-am lovit adesea de „sensibilităţi” din această zonă şi am încercat să mă ţin cât mai departe de ele. Nu cred că există jurnalist care să-şi admită onest limitele şi să nu se teamă de un domeniu. Dacă eşti cinsit cu tine şi cu ceilalţi, trebuie să recunoşti că nu poţi, n-ai cum să te pricepi la toate în cel mai mic detaliu. Şi dacă ai destul curaj, mărturiseşti că ţi-e frică de Economic, de Social sau de Externe. Uneori, până şi aparent benignul Sport poate să-ţi dea nopţi nedormite. Eu îmi amintesc de primii ani în redacţia de ştiri şi de groaza cu care primeam la editare materialele de la Politic.

La fel de groază mi-a fost întotdeauna de discuţiile pe teme politice din mediul social. Este părerea mea personală şi asumată că cei mai vehemenţi în sensul ăsta sunt locuitorii din estul ţării. De câteva ori pe an, veneau în vizită la bunica lui David neamurile de la Focşani. Ne intersectam la masa de duminică şi, pentru că toată lumea ştia că lucrez la televiziune, subiectele de discuţie erau veşnic din zona politică. Oamenii erau convinşi că ştiu lucruri care nu se spun la televizor. Ba chiar mă priveau cu neîncredere când le spuneam că sunt din alt film. Sunt convinsă că au rămas întotdeauna cu impresia că ţin cu „ăilalţi”, orice ar fi însemnat asta.

Nu fac politică şi n-am să fac niciodată, mi se pare un mediu subversiv şi toxic. Însă nu pot nega evidenţa – nu se poate fără. Societatea funcţionează cu normele, iar normele se fac aşa. „Pentru ca un text să ajungă a fi discutat în Parlament, el trebuie să îndeplinească unele condiţii.”

Cu ceva timp în urmă, am ajuns conjunctural în poziţia de contact (tangenţial) cu procesul legislativ. Unul dintre proiectele la care lucram îşi asumase susţinerea unei iniţiative legislative. O făcea din convingere, dar, fără niciun fel de expertiză, fireşte că am avut nevoie de ajutor. Pentru că nu pot avea iniţiativă legislativă decât Preşedintele (într-un număr limitat de situaţii), Guvernul, parlamentarii sau „100.000 de cetăţeni, care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre acestea să se strângă minimum 5.000 de semnături, în cazul legilor organice şi ordinare”. Cum la Guvern sau la Preşedinte era greu de ajuns (de altfel, Preşedintele nici nu avea competenţă în cazul nostru), iar să aduni 100.000 de oameni din 10 judeţe nu e lucru la-ndemână, am mers pe varianta simplă: un parlamentar care să ne susţină şi să-şi asume iniţiativa. Pentru că „un parlamentar sau mai mulţi pot depune şi ei propunerea legislativă, împreună cu o scrisoare însoţitoare, la Secretarul General al Camerei de care aparţin, iar acesta îl trimite spre avizare Consiliului Legislativ. În cazul textelor provenite de la deputaţi sau senatori, acestea se numesc propuneri legislative. Parlamentarii înşişi pot propune amendarea legislaţiei. Este nevoie ca fie şi un singur parlamentar să semneze o propunere legislativă pentru ca ea să fie înregistrată şi să fie luată în discuţie. Fireşte, însă, cu cât ea este semnată de mai mulţi parlamentari, chiar din mai multe partide, cu atât câştigă în reprezentativitate.”

Cine intră în posesia proiectului de lege şi ce face cu el găsiţi aici. Procesul în sine este extrem de important, dar nu e relevant pentru ceea ce vreau să punctez în acest text. Ce vreau să spun însă este că o lege a intrat în dezbaterea Parlamentului şi a fost adoptată sub semnătura unui politician. Legea există azi şi face, garantat, mult bine. Întâmplător, în cazul nostru politicianul cu pricina nu şi-a trâmbiţat public succesul repurtat prin asociere. Sunt însă multe situaţii în care lucrurile nu stau chiar aşa. Există politicieni care îşi pun în frunte legi ca să bifeze acţiuni în Parlament şi să câştige capital electoral, deşi nu au vreo legătură (alta decât semnătura de susţinere) cu domeniul cu pricina. Aşa cum există politicieni care, dincolo de mizeria mediului în care se mişcă, se regăsesc măcar accidental în câte o cauză şi simt din când în când impulsul să facă ceva. Sau măcar să lase impresia că fac. Şi să se folosească apoi de asta într-un fel sau altul.

Ziceţi-mă că sunt naivă. Sau proastă. Desfiinţaţi-mă! Dar în loc să-i înjur şi să-i spurc pentru neruşinarea cu care renunţă la interesul public în favoarea intereselor personale, în loc să le bat obrazul pentru că s-au acoperit definitiv de rahatul incompetenţei şi al blazării, prefer să le folosesc slăbiciunea în favoarea interesului propriu. Cu limite autoimpuse, fireşte. Nu cred în sinceritatea cu care politicienii fac lucruri bune, însă nu pot să nu primesc cu bucurie un lucru bun. Aşa cum nu cred în bunele intenţii ale unei companii care acordă premii pentru jurnalism de calitate. Dar nu pot să nu mă bucur atunci când un jurnalist face un material cu adevărat senzaţional, fie şi numai pentru că a fost stimulat sau susţinut dintr-un premiu în spatele căruia stă un sponsor. Contez, cum altfel?, pe decenţa şi discernământul public de a taxa corespunzător reaua intenţie.

În egală măsură, nu cred însă nici în blazarea generală, aia care se revoltă şi face spume la gură pe Facebook, dar insistă să nu facă nimic sub scuza eternă că „nu poţi schimba sistemul.” O ultimă precizare pentru cei care citesc cu suspiciune acest text: n-am vrut să demonstrez nimic. Doar mi-am mai luat o piatră de pe inimă.

Notă: Ca să nu las loc la interpretări, am ales o fotografie cu o bătaie din Parlamentul altei ţări. În ea apare şi o femeie. Pentru reprezentativitate.

Sharing is caring 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *