Călătoriile unui băutor. Și ale unei cititoare

– Citește asta, mi-a zis Angela și mi-a pus cartea în brațe.

Era august sau septembrie, nu-mi mai amintesc exact. Îmi amintesc doar că luni de zile am tot privit-o vinovat acolo, pe raftul de necitite. Mi-era și rușine de alea 250 de pagini. Dacă-mi puneam mintea cu ele, le dădeam gata în câteva ore. Doar că nu găseam orele alea și nici nu făceam vreun efort să le caut.

În noiembrie, am strecurat-o în rucsacul de Lisabona, ca alternativă mai ușoară la profundul Saramago sau ca pauză de respirat în povestea vieții lui Phil Knight. În cele din urmă, i-am oferit vreo 40 de minute în metroul cu care plecam înapoi la București, dar era neprietenoasă și parcă-mi plătea acum toate lunile uitate acolo, în teancul de necitite. Nu se lăsa domesticită cu niciun chip.

Cartea unui bețiv era ea însăși o beție. Veșnic mahmură, fără cap și fără coadă. Doar că aveam de-a face cu un bețiv educat. Nu doar că abia țineam pasul cu firul logic sau itinerarul călătoriei, dar cantitatea de informație mă cocoșa, chiar dacă nu sunt chiar novice în sportul ăsta. Al lecturii, nu al băuturii. Fiecare pagină mă făcea să scormonesc prin toată cultura generală adunată în ultimii 40 de ani, de la mitologie și geografie, până la politică, istorie, cultura popoarelor, religii și vicii de tot felul.

M-am încăpățânat totuși să o duc până la capăt, iar puțin mai încolo de jumătate m-am simțit răsplătită. Atunci am dat de cele ce urmează:

Orașele în care trăim experiențe-limită au întotdeauna în memorie o vitalitate pe care locurile asociate cu fericirea și succesul nu o pot avea niciodată. Pot să merg pe câteva străzi din alte câteva orașe și să simt o satisfacție plăcută, o dorință de a retrăi, dar dacă merg pe Third Avenue în New York, de exemplu, va exista întotdeauna o neliniște amară, o bruscă amintire ridicolă: cu mult timp în urmă, într-o după-amiază de iarnă, am intrat și am furat o bucată uriașă de brânză Stilton din Magazinul de Brânză de pe Third Avenue, un precursor al tuturor magazinelor de delicatese atât de prezente acum în orașul nostru. Pe atunci, însă, asta era o noutate.

Cu doar cinci dolari în buzunar și fără nicio carte de credit, fără familie, fără prieteni care să fie dispuși să mă mai împrumute, am intrat în magazin și am decis că cea mai bună metodă de a fura o bucată de brânză Stilton de trei kilograme trebuia să fie una grosolană. Pur și simplu intri, o iei și ieși cu ea. A funcționat. Am cărat-o acasă, pe strada Bond, și am porționat-o cu o linguriță astfel încât să-mi ajungă timp de patru zile. Oi fi fost treaz în ziua aceea?

Chiar dacă nu voiau să-mi împrumute bani pentru mâncare, prietenii mi-ar fi făcut cinste cu o băutură la bar. Pentru ei era distracție. În orice caz, nu puteau să creadă că un adult, în posesia facultăților mentale și într-unul dintre cele mai bogate orașe din lume, chiar era flămând și nu avea cu ce să-și cumpere nici măcar un carton de ouă. Era atât de uluitor pentru ei, atât de incredibil, încât voiau să audă totul despre ea.

– Ia aici, mi-ar fi zis, un cocktail de cincisprezece dolari și spune-mi de ce nu-ți permiți o pizza. Trebuie să ai o poveste.

Dar nu aveam o poveste. Într-o țară străină, poți să treci prin momente grele, apoi lucrurile merg din ce în ce mai prost și, curând, simți ceea ce simte un alcoolic atunci când coboară pe scara socială în vreme ce toți prietenii săi increduli din clasa de mijloc privesc cu neîncredere și cu un ochi râzând și cu altul plângând.

– Nu se poate, spun ei chiar crezând ceea ce spun.

Ba se poate și chiar foarte ușor. Ratezi o treaptă a scării și, brusc, scara nu mai există.”

Lawrence Osborne – Pe uscat sau cu paharul plin. Călătoriile unui băutor (Editura Publica)

Păi de ce nu spui așa?! Deci cartea asta nu este doar despre un bețiv plecat prin lume pe banii ziarului la care lucrează ca să experimenteze mahmureala-n fel și chip? Nu e despre cum să încalci reguli? Nu e o carte despre băuturi și băutură, e mult mai mult de-atât.

E despre cele mai grele momente al vieții. E despre cum te văd cei de lângă tine când ești la pământ, dar când aleg, conștient sau nu, să ignore toate semnele. Pentru că, da, nu ți se poate întâmpla ție, nu-i așa?

Ei, bineînțeles, știam că bei”, i-au spus prietenii lui Osborne. “Era scuza lor pentru a nu fi crezut asta atunci când trebuia și modalitatea prin care să-mi ofere un cadru conceptual pentru a înțelege un astfel de similidezastru.

Ei, bineînțeles, știam că ți-e greu, dar nu am crezut că e atât de grav. De ce n-ai zis nimic?”, m-au întrebat prietenii mei când am ieșit din depresie și în sfârșit am putut să vorbesc despre asta. La fel cum i-am întrebat și eu pe alții, la rândul meu, deși știam atât de bine răspunsul. Pentru că sunt lucruri pe care nu vrem să le spunem. Pentru că nu vrem să ne privim prietenii cu milă, vrem să-i știm învingători. Și nu vrem ca imaginea asta alterată să rămână veșnic între noi așa. Și pentru că, de fapt, niciunul dintre noi nu vrea cu adevărat să intre acolo, în tenebre.

Călătoria băutorului a fost, pentru mine, călătoria spre sine. A trebuit doar să-i fac loc printre pahare.

                    

Sharing is caring 🙂

2 comments on “Călătoriile unui băutor. Și ale unei cititoare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *