Bună! Ne cunoaștem?

livCel mai probabil, cei care au copii își amintesc acele prime zile/săptămâni de claustrare în care te simți în pragul disperării, singur pe lume cu o ființă cu care nu știi prea bine ce să faci, dar te folosești de instincte și te rogi să n-o strici înainte să apuce să se exprime coerent. Acele prime luni în care până și timpul necesar să-ți speli părul pare un lux, darămite o cafea cu adulți responsabili. Vremea aceea când nici telefonul nu e de prea mare ajutor în relația cu prietenii: când îi suni tu pe ei sunt la serviciu, iar când te sunau ei pe tine alăptezi, vegetezi sau adormi copilul ori, după caz, pe mama lui. Pentru mine, cam asta a fost perioada când am descoperit Facebookul. Și, odată cu el, și beneficiile diferenței de fus orar, pentru că primii mei prieteni în rețeaua virtuală au fost colegii din grupul IPP de la CNN Atlanta. Risipiți prin toate colțurile lumii, erau mai mereu treji în noaptea mea și dornici să schimbăm gânduri la distanță.

În cei 6 ani de relație, Facebook mi-a dăruit de toate, de cele mai multe ori, frumoase. Înțeleg toate reținerile și controversele pe care le generează subiectul intimității dezvelite în spațiul public, fie el și virtual, dar m-am bucurat să regăsesc oameni cu care viața m-a intersectat trăind peste mări și țări sau, fără să știu, în blocul de alături. Am văzut crescând sub ochii mei pui de om  și am admirat cariere și proiecte de succes ale celor pe care apuc să-i văd mai rar decât mi-aș dori. O vreme, am acordat prietenia virtuală doar celor pe care-i știam și în viața reală. Am extins apoi relația și la cei pe care nu-i cunoșteam personal, dar de care auzisem, într-un fel sau altul. Cu timpul, am deprins exercițiul de a evalua (superficial, admit, dar cu folos) persoana după wall-ul pe care se expune, după prietenii sau interesele comune și am început să le răspund și celor al căror nume sau figură nu-mi spuneau nimic la prima vedere. Pe unii îi acceptam, pe alții îi întrebam dacă ne cunoaștem și nu înțelegeam de ce ezită să-mi răspundă, iar pe alții îi ignoram pur și simplu la prima greșeală gramaticală gravă sau inpirațional poptămășesc afișat în newsfeed.

Dar pentru că, în ciuda impresiei generale, sunt o timidă, multă vreme n-am îndrăznit să inițiez eu însămi amicițiile virtuale decât atunci când eram sigură că celălalt știe exact cine sunt și de ce-l abordez. De ceva vreme, am intrat într-o etapă nouă și (rar, e adevărat) am început să cer prietenii virtuale unor oameni care mi se par mișto. Și mă bucur să vă anunț că e plină lumea de ei. Așa că, dacă într-o zi, vă treziți că v-am cerut prietenia pe Facebook și nu știți de unde să mă luați, să știți că e felul meu de a-mi umple lumea de oameni care-mi plac. Acceptați-mă sau ignorați-mă, cum vă place, dar nu mă întrebați dacă ne știm – nu cred că mai am curaj să fac și-al doilea pas 🙂

Sharing is caring :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *